Vorbirea e performativă. Trădează, oboseşte sau ucide. Pe vorbitor şi/sau pe interlocutor.
Steinhardt spune, în Jurnalul fericirii, că a intuit, pe propria piele, deci într-o situaţie-limită - acest adevăr banal, chiar de la primul interogatoriu, aparent civilizat, la care a fost supus. Din teama de a ajunge ca, pînă la urmă, să trădeze sau să se trădeze, n-a "recunoscut" nici cea mai anodină şi neincriminatorie faptă de pe lume: că, într-o zi, la o petrecere, a spart un pahar. Fiindcă o mărturisire, oricît de măruntă, poate atrage după sine o trădare. Iar miza, în acel moment, era prea mare. Probabil, nu s-ar fi trădat pe sine, de vreme ce Jurnalul spune că, pe atunci, nu se găsise încă, dar i-ar fi trădat pe alţii. Iar astfel ar fi eşuat, definitiv şi lamentabil, tocmai căutarea sinelui.
Poirot o spune în alţi termeni, pe coordonate diferite. Suspecţii - prin urmare: oamenii, în general - trebuie lăsaţi - încurajaţi chiar - să vorbească. Mereu, despre orice, oricum. Mai devreme sau mai tîrziu, vor spune adevărul. Adică se vor trăda. Vor lăsa să le scape un amănunt pe care doresc să-l tăinuiască. Crimele sînt făcute din cuvinte sau măcar transpuse în cuvinte. Printre detaliile ce compun şuvoiul, totdeauna narcisist, al vorbelor, un detectiv găseşte totdeauna piesa care poate îi lipsea din complicatul puzzle ce reconstruieşte crima. Dintr-un eşafodaj ce, pentru criminal, e prima treaptă către eşafod.
Cine vorbeşte minte. Cu, sau fără, voie. Dovadă, între altele, Viola, ce pledează cauza lui Orsino pe lîngă Olivia. Şi astfel îl trădează pe Orsino tocmai pentru că-l iubeşte. Şi tot fiindcă vorbeşte şi pe sine se trădează. Şi o trădează pe Olivia, mai ales. Aşa se face că, în ceasul al doisprezecelea, apare Sebastian. Pentru ca un triunghi mai mult decît ambiguu să se poată transforma în două cupluri. Iar ordinea să poată fi statornicită. în ti