Există, fără îndoială, o plăcere a epicului, a inspiraţiei constant ţîşnite dintr-o anume temă - tema autorului, cum o numea cu drag Preda, teama autorului, cum îi zic eu, fascinat de jocul ialelor la cuvinte - o plăcere a locului literar pe care-l calci numai tu, ca proprietar şi descoperitor al lui. Nu cred că m-aş lăuda prosteşte dacă voi spune că o particularitate a plăcerii cu care mă întorc spre acea perioadă a tiraniei e obsedanta dezvăluire a coexistenţei binelui cu răul, ca să mă exprim cu o stîngăcie voită care sper să nu încurce înţelegerea. Şi nu este chiar plăcere, să-ţi vezi greşelile venite din oarbe clarviziuni, avînturile căzînd şi ridicîndu-se din proza vieţii, ruşinile şi neruşinările, iluziile înfruntînd fricile, îndreptăţirile mereu contestate - păstrînd însă o viaţă a celor mai contradictorii sentimente printr-un umor, care nu-ţi poate aboli drama. Îmi recunosc de asemenea un exces de simţire, vulnerabil şi mereu corupt de farmecul perfid, pervers şi sfînt al vieţii. Greaţa sartriană mie nu-mi acoperă totul. Mi se pare necesară, pe măsura ei, şi o lipsă de greaţă în faţa existenţei, a eşecului, a decepţiei puse, pe bună dreptate, de Cioran, mai presus de disperare. Tolstoi nu cred că ştia mai puţine decît Cioran în domeniile inconvenienţelor umane, era poate chiar mai pornit împotriva lui însuşi, dar ceva mai puţin dezgustat de viaţă. În moralismul crud al Nadejdei Mandelstam, exprimat cu frumuseţea unei ghiare de gheaţă, există o stupefiantă lipsă de scîrbă în acceptarea scandalului uman - cum e, de pildă, pagina aceea unică în secolul nostru despre spaima normală a poetului la un interogatoriu kgb-ist. Nici o milă faţă de scriitorul Pavlenko care, ascuns într-un dulap (!), va asista la anchetă pentru a pune apoi pe piaţă cît de laş s-a comportat Osip - toată mila însă faţă de acel aflat sub reflector. Nici o confuzie între angoasa "norm