Scriu aceste rinduri intr-o marti. Dupa cei vechi, mi-am gasit rau momentul: caci e ziua lui Marte – Martis dies – ziua zeului si deopotriva a planetei asociate lui. Intr-o zi ca atare, ar fi trebuit sa ma iau la pumni cu cineva – daca nu fizic, macar scriptic: adica sa nascocesc, de pilda, un pamflet, un atac, ceva muscator, acid, belicos. Dar pentru „Cuvintelnic“ ziua ideala ar fi cea de miine: caci miercurea este harazita lui Mercur, zeul si planeta – Mercurii dies. Or, Mercurius-Hermes este zeul talmacilor, al hermeneuticii, al despicarii firului in patru, al subtilitatilor „mercuriene“, volatile, dar si al retoricilor care il fura pe cititor. Am ratat, prin urmare, momentul bun, ocazia. Sa perseverez totusi in eroare, mai ales ca vreau sa vorbesc eu insumi despre diferite erori…
Savantii ne spun ca in epoca elenistica, treptat, sub influenta deopotriva a astronomiei si a astrologiei, s-a impus saptamina de sapte zile, reprezentind un sfert dintr-o luna lunara de 28 de zile. Aceasta diviziune a lunii a inlocuit-o incet-incet pe cea mai veche, in decade, care avea dezavantajul astronomic ca nu putea fi asociata cu patrarele Lunii. Pina aici, toate bune. Mai departe incepe fantasmagoria:
Saptamina mai avea si un atu astrologic: fiecare dintre cele sapte zile ale sale putea fi asociata uneia dintre cele sapte planete – adica „astre ratacitoare“ – vizibile cu ochiul liber: Luna, Mercur, Venus, Soare, Marte, Jupiter, Saturn. Asocierea, imaginata cindva de preotii caldeeni, parea grava deoarece se credea (se mai crede si astazi) ca planetele guverneaza, prin influenta lor misterioasa, viata omului, a animalelor si a plantelor, iar aceasta influenta se realizeaza si prin determinarea astrologica a celor sapte zile ale saptaminii.
Initial, grecii n-au agreat astfel de corespondente si influente. Aristotel, de pilda, dispretuia mistagogia numarul