I. Expunere de motive

1. In ciuda bunelor intentii si a competentelor partiale ale unora dintre initiatori, atit Decretul din 1990 privind cinematografele, cit si Ordonantele de Urgenta succesive, devenite Lege dupa 1996, au fost tarate de elaborari birocratice si secretoase. Potrivit unei reguli nefaste, mostenite sau reinventate, profesionistii filmului si ai filmologiei, ca si opinia publica, au fost pusi in fata faptului implinit in culise. Implinit lacunar si strimb, pina intr-acolo incit insisi initiatorii-beneficiari ai legislatiei nou-create s-au descoperit intr-un impas mai grav decit dificultatile economice. In primii sapte ani postdecembristi, regizocratia artizanala si monopolista, autoinstalata prin numitul Decret, a determinat concentrarea discretionara a atributiilor de producatori, regizori si scenaristi in aceleasi citeva miini, cu irosirea majoritatii fondurilor publice in specii de filme gradilocvent-paguboase, cu compromiterea si scoaterea din cursa a mai tuturor debutantilor. Iar in ultimii patru ani, din procedurile consumate in cabinete si culise, ne-am ales cu o Lege inoperanta, marginita la prevederi administrativ-financiare, soldate cu subventionarea unor script-uri cel mai des subprofesionale sau nefinalizate profesionist, urmate de blocarea tuturor filmelor in lucru, de intreruperea pentru prima data in ultimii 50 de ani a premierelor cu filme romanesti, fara nici un nou lungmetraj autohton pe ecrane in anul 2000.

2. In timpul celor 7+4 ani pierduti, cind cinematografia s-a aflat in afara structurilor institutionale ale Ministerului Culturii (exceptind Studioul ministerului insusi), numitorul comun al organismelor publice si al reglementarilor legale in cauza a fost lipsa unui minim program de reforma efectiva a sistemelor de lucru, a conceptelor si metodologiilor, a ierarhiilor si reflexelor mostenite de la regim