Oskar Pastior trebuie să fi fost în altă viată magician. El conferă cuvîntului un magnetism care creează vrajă, este un inegalabil inventator de limbaj; a frecventat enorm de multe formule poetice si a rămas vrăjit de infinitele posibilităti ale cuvîntului. Îi spuneam odată, cînd i-am auzit pentru prima oară baladele krimgotice recitate de el, că nu trebuie să cunosti limba germană, ca să-i primesti fascinat poezia. Pentru că această poezie e o mixtură genială de cuvinte apartinînd mai multor limbi, de neologisme, de expresii dialectale, de idiomuri, de arhaisme care se alipesc între ele atît de organic, încît formează un organism fonic remarcabil. E un demers poetic democratic, as îndrăzni să spun. Nu numai că orice notiune îsi află locul în text, nu după sens, ci după alte tîlcuri ascunse care tin de însusi trupul sonor al cuvîntului, receptarea lui făcîndu-se nu doar la nivelul intelectului sau al afectelor, dar, mai ales, antrenînd auzul, ceea ce te duce cu gîndul la încărcătura magică din jocurile copiilor. Nu pot să nu remarc aici imensul rol pe care îl are în seductia poemelor lui Oskar Pastior, propria lui interpretare vocală. Orice lectură a lui în public e un spectacol. În timpul căruia te întrebi ce te vrăjeste mai mult. Pentru că muzica e în prim plan, sensul e implicit. Îi spuneam odată că poezia lui, mă refeream mai ales la cea cu formă fixă, cum ar fi Pantum sau Villanella, care se bazează pe reguli precise, presupune un joc matematic. El m-a contrazis spunîndu-mi că ea se naste, ca la orice poet adevărat, sub imperiul inspiratiei; e total imprevizibil. El nu stie cînd scrie ce va iesi, abia la sfîrsitul poemului are revelatia a ceea ce a iesit. E ca un puzzle. Surprinzătoare mi s-a părut în acest sens afirmatia lui: "Îmi fortez starea de gratie". M-a socat această mărturisire pentru că starea de gratie nu poate fi constrînsă. Abia mai tîrziu am