sau elogiul lui Balzac văzut ca superstiţie Despre minunatul scaun verde pe care stau scriind acest articol nu voi sufla o vorbă. În schimb voi vorbi despre Adriana, studentă. Cea care în ruptul capului nu se va aşeza la un examen în rîndul de la fereastră: soarele face să strălucească foaia, nu se poate concentra, lumina e groaznic de enervantă, îţi intră în ochi şi, în afară de asta, pe cuvîntul ei de onoare că subiectele sînt cele mai rele cu putinţă, va fi nevoită să copieze şi, teribil lucru, în doisprezece ani de liceu încă nu şi-a însuşit o tehnică decentă pentru o treabă de felul ăsta. Aşa că, fie ce-o fi, îşi va găsi un loc în rîndul de la perete, acolo e bine, e întuneric, multă tihnă, subiectele vor fi uşoare, dacă lumina becului va cădea în foaia ei, becul se va stinge. Superstiţiile se pot numi la fel de bine şi Balzac (a nu confunda cu Honoré de), un omuleţ mic şi absurd ce stă pitit în lucruri făcîndu-le vii, păcălind coincidenţele. Altfel cum să le spunem bizareriilor Cristinei Tănăsescu, cea care numără pîlcurile de copaci sau scamele de sub pat ca să afle ce notă va lua în teză? Scamele sau copacii ies 9 la număr şi: "crede-mă, poate asta o fi toată chestia, sînt atît de convinsă că atît am să iau că aşa se şi întîmplă: intră profa-n clasă şi-mi zice c-am luat nouă." La asta mai contribuie şi un ursuleţ roz, tare simpatic, Pufi sau cam aşa ceva (din cînd în cînd, în timpul tezei, Pufi este mîngîiat tandru pe creştet) şi faptul, totul insignifiant, că Tănăsescu Cristina învaţă temeinic cînd e vorba de o teză. Mihaela calcă numai pe dalele albe. O face aproape inconştient, ceva din lăuntrul ei îi spune că dalele negre sînt nocive, că nu trebuie atinse,

altfel te vor distruge. Rîde: "ştiu că-i o mare prostie, dar nu mă pot abţine. De mică am rămas cu superstiţia asta şi acum mi-e în sînge, e ceva în mine care-mi interzice să calc pe tîmpit