O incercare de incadrare a Romaniei si a cutumelor actuale ale locatarilor ei in postistorie (Alexandru Zub) – acolo unde fundamentalismele exclusiviste sint evitate pentru a favoriza o cultura a dialogului, iar alteritatile definesc o realitate nu prin ierarhizare stricta, ci prin succesiune interpretabila) – care s-ar recunoaste ca pars pro toto in expozitia de fotografie Dan Dinescu, Credinta la romani, ar putea fi apreciata, contextual, drept intrucitva tardiva, clasicista, conservatoare, traditionalista – reductiva. Fie si pentru ca, imersata in pletora de act-art (abreviere a ceea ce am putea denumi acting-art, traductibila prin prizarea de tematici si morfologii europene/americane de imprumut mizind principial pe socul noutatii, transpuse de/in performance, arta video, happeninguri si instalatii), seria de manifestari artistice cu tematica religioasa de dupa 1989 poate fi descrisa drept neinsemnata: pe de o parte, echivalata cu o arta a maselor, au continuat sa se produca industrial icoane de galantar sau de ocazie, respectiv sa se mizgaleasca, sub privirea parca impiclita a clerului binevoitor, kilometri patrati de biserici (ambele directii, scapate de sub orice lege sau regula a bunului-simt, prolifereaza nestinjenite in continuare), pe de alta, inca mai fiinteaza orientarea culta a artelor crestine – reprezentata de odata excesivele, acum din ce in ce mai edulcoratele etichete Noul Ierusalim si Catacomba, ambele usor agonizinde; intre ele, nota bene! este de retinut prezenta inca neinregimentata a unei categorii de artisti care sondeaza centimetru cu centimetru cimpul potential al acestui tip de arta si despre care afirmam cu certitudine ca vor binemerita, la un moment dat nu foarte indepartat, sa depaseasca infumurarile ocazional-lideresti ale celor doi mentori arhicunoscuti (ale caror ultime produceri cu public au revigorat „specificul national“ al faptul