Unii dintre noi, mai naivi şi mai cinefili, şi-au zugrăvit America după filmele produse acolo care rulau la noi; J.R. şi modul lui de viaţă n-ar fi decît un umil exemplu. Am înţeles, pe cît am putut, din cele mai frecvente pelicule, că, printre altele, binele în general învinge, familia contează, numai adevărata iubire se împlineşte; că nu poţi fi corupt fără să plăteşti, că pentru un ideal merită să te sacrifici, că o carieră trebuie făcută din vocaţie, că libertatea şi responsabilitatea sînt valori importante etc. Despre moarte şi viaţa de apoi filmele obişnuite mai vechi nu se oboseau prea mult să nareze, din simplul motiv că, în multe dintre ele, nu se prea murea. A, desigur, răii erau exterminaţi, dar asta era ceva normal, nu era o moarte propriu-zisă, ci o ducere la bun sfîrşit a unui scop nobil; cu atît mai puţin ne interesa ce făceau ei pe lumea cealaltă. Chiar poveştile copilăriei noastre ne-au învăţat că, în final, e normal ca maştera să fie legată de cozile a nu ştiu cîţi cai şi trasă prin toată împărăţia; că lupului i se taie burta şi că Baba Cloanţa e băgată fără remuşcări în cuptor. S-au mai schimbat epocile, şi viziunea despre moarte, şi noţiunile de bine şi rău. Acum, în filme, chiar americane, mai mor şi bunii. Unii ca să ne înveţe, spun înţelepţii într-ale moralei didacticiste, că viaţa e complexă şi cu dus-întors; alţii, mai nou, tocmai ca să ne arate cum e pe lumea cealaltă. Tot în poveşti, lumea cealaltă e, de multe ori, destul de simplu prezentată, ca tărîmul zmeilor, de unde te poţi întoarce mai cu greutate. Întoarcerea îţi poate fi fatală, ca în cazul atipicului Tinereţe fără bătrîneţe. Şi totuşi, moartea poate fi învinsă de şi mai neobişnuitul Ivan cu a sa turbincă, salvat de isteţime sau descurcăreală, simţul umorului şi refuzul dramaticului. În filmul lui Vincent Ward, O iubire fără sfîrşit, actualmente pe ecrane, un cuplu poate fi