Astfel îl evocă Eminescu, în "Epigonii", pe Negruzzi. Un gînd totuşi nu-mi dă pace: colbul de pe cronicele bătrîne cred că poate fi şters şi altfel decît a făcut-o Negruzzi. Încerc să-mi imaginez cum ar arăta "le mécanique" al domnului Bergson şi al stereotipului contemporan aplicat pe un "vivant" mai vechi. Este un simplu joc, nicidecum pe viaţă şi pe moarte, şi ar trebui luat ca atare, fără crispări fizice sau metafizice, aşa cum unii joacă scrabble şi alţii bingo. Iată, bunăoară, un vers eminescian din acelaşi poem, "Epigonii", transcris într-o variantă stereotip-contemporană: Cantemir aplicînd programe din cuţite şi pahară. E drept, "Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară" are mai puţine picioare şi mai multă măsură, dar sună, vai, atît de desuet, aproape la fel de desuet ca un spectacol croit după metoda lui Stanislavski! Sau o scriere mai bătrînă decît cronicele descolbuite de Costache Negruzzi: Scrisoarea boierului Neacşu către judele oraşului de la poalele Tîmpei, prima probă scrisă a implementării limbii române, despre care se face vorbire în istorie. Sună mai întortocheat, dar mai post-modern, sau, măcar, mai post-decembrist. Dacă includem în jocul nostru şi alte spaţii culturale, nu văd de ce nu am spune, de pildă, că, în celebra lor

polemică, Carlo Gozzi l-a învinuit pe Carlo Goldoni că încalcă legile nescrise ale commediei dell' arte, iar Goldoni l-a acuzat pe Gozzi de încremenire în proiect. Cît despre Dostoievski, ştim bine, încă de la celebra spusă pe care am citat-o de curînd în rubrica de faţă ("Noi toţi am ieşit din mantaua lui Gogol"), că socotea, fără doar şi poate, cartea lui Gogol "Suflete moarte" ca pe o carte de suflet. Îmi pare rău, dar nu am putut include în jocul nostru inocent şi cele cîteva propoziţii poetice pe care le-am găsit nu de mult într-un ziar: "Pe 27 ianuarie, un suflet fără ţărmuri al culturii româneşti î