„Noi proiectam in trecut sensul omogen si exemplar pe care nu-l putem localiza in lumea noastra“. De la generatii la profesori inspiratori, Sorin Alexandrescu constata cum trecutul se populeaza cu proiectiile unui prezent virtual, imposibil de atins in lumea reala – o reflectie despre modele si capacitatea acestora de a actiona atit asupra propriei lor imagini si existente trecute, cit si asupra celui care il „absoarbe“ in prima instanta: „Intilnirea cuiva cu o mare personalitate ii acorda primului aura privilegiului unui ucenic care a stat in preajma unui guru; o supradimensionare pozitiva simetrica celei negative, a lipsei simtite ca un esec spiritual“. Privind, in cele din urma, o mare si unitara problematica a „identitatii in ruptura“, Sorin Alexandrescu abordeaza, pe rind, tema judecatilor – intemeiate sau nu, reductioniste sau subtil nuantate – asupra „fenomenului generatiei interbelice“ („Raspunsul standard de l-as da – este cea mai mare generatie a culturii romane, dupa cea a Junimii – o banalitate as repeta. Care are valoarea ei: consensul asupra faptului insusi. As putea adauga ca nici una din cele doua generatii nu a fost omogena si ca de fapt fiecare ne-a oferit mai multe
modele“), pe cea a angajarii
intelectualului, in politica sau ori in sustinerea unui spatiu universitar viu si dinamic.
Construirea a posteriori a unui mit al prezentei
Faci parte dintr-o generatie care a mai avut privilegiul de a avea, in amfiteatru, mari profesori. Tu insuti ai fost unul dintre foarte apropiatii studenti ai lui Tudor Vianu. Privind inapoi, cum crezi ca a contribuit la parcursul tau ulterior intilnirea cu Profesorul?
Interesant cum circula si se coaguleaza un sens initiatic in intrebarea ta, draga Raluca, desi ea incepe asa de factual! Daca eu si generatia mea am avut privilegiul marilor profesori – eu i-as ada