Nu demult Z. Ornea semnala într-un protest apărut în Dilema că Editura Minerva a fost privatizată la sfeteriseală. Mai de curînd, profesorul Mircea Martin a demisionat de la conducerea Editurii Univers în urma unor schimbări de strategie cu care n-a fost de acord. Şi mă tem că motivul acestei dispute n-a fost că profesorul Martin dorea să publice romancieri sud-americani, iar proprietarul editurii e pasionat de nord-americani ca Updike. Nu pot face procese de intenţie, dar o editură nu e o fabrică de anvelope scoasă la privatizare, unde noul proprietar găseşte că e mai rentabil să producă gumari sau pompe de desfundat chiuvete.
Nu e mai puţin adevărat că proprietarul particular al unei foste edituri de stat vrea să aibă profit. Aici însă lucrurile sînt ceva mai delicate în privinţa schimbării ofertei sau a faptului privatizării, pur şi simplu. N-ajunge să ne mulţumim cu constatarea că statul e prost negustor. Şi nici că privatizarea mai poate da greş şi în cultură. O editură, în afară de activele ei, multe puţine, are un nume în spatele căruia se află zeci de ani de construcţie culturală: un edificiu alcătuit din cărţi publicate, o anumită tradiţie şi un loc anume în cultura română. Cel care face o asemenea achiziţie nu se poate juca de-a investitorul. Şi nici nu poate fi ignorat în ceea ce face.
Mie, ca scriitor, nu-mi poate fi indiferent că Minerva a fost privatizată iresponsabil, dacă Z. Ornea are dreptate, la fel cum nu-mi poate fi indiferent nici drumul Editurii Univers de aici înainte.
În România sînt mult prea multe edituri şi tot mai puţini editori de carte care se pricep la această meserie. Unde e, mă întreb ca scriitor, o Magdalena Popescu Bedrosian? Unde sînt lectorii de carte cu care puteai discuta pe îndelete, fără să-ţi spună că trebuie să se ducă la celălalt sau celelalte servicii ale lor fiindcă altfel n-au nici cu ce-şi plă
