Salman Rushdie e, poate, cel mai faimos romancier în viaţă, dar, printr-o cumplită ironie, nu-şi datorează celebritatea nici distincţiilor literare primite, nici numărului de volume vîndute - n-o datorează iubitorilor de literatură; Salman Rushdie e atît de faimos tocmai pentru că a rămas în viaţă, după fatwa (edictul religios) prin care Ayatollahul Khomeini îl condamnase la moarte în 1989. Rushdie, un scriitor englez (sau anglo-indian, sau indian-britanic, sau britanic de origine indiană), cu rădăcini musulmane, dar crescut (la Bombay) în afara religiei, a fost găsit vinovat de blasfemie şi condamnat, după legea Islamului, de liderul din Iran, pentru o carte (un roman) scris în limba engleză, publicat la Londra. Cartea se numea Versetele satanice. S-a amintit că şi în trecut, Rushdie atrăsese asupra sa furia celor puternici: procesul de calomnie intentat de Indira Gandhi, pentru romanul Copiii din miez de noapte; interzicerea în Pakistan a romanului Ruşinea, pentru felul în care era prezentat generalul Mohammad Zia ul-Haq. S-a tras concluzia că Rushdie vînase dintotdeauna scandalul, ca scurtătură spre celebritate. Ceea ce Rushdie a pierdut atunci (pe lîngă sentimentul siguranţei, garantat cetăţeanului unei ţări democratice) este acel privilegiu al scriitorului de a fi judecat exclusiv pentru calităţile literare ale operei sale. "Sînt încătuşat de istorie", a spus el, cu regret. Acum că strînsoarea cătuşelor a mai slăbit (în 1998 guvernul iranian s-a distanţat oficial de fatwa), Copiii din miez de noapte (Editura Univers, 2000; traducere de Radu Paraschivescu) este pentru cititorii români o ocazie de a descoperi ce fel de romancier este Rushdie. "(...) Un mare romancier" - scria unul dintre cei mai respectaţi critici englezi, V.S. Pritchett, în 1980, la apariţia cărţii - " (...) cu o imaginaţie uluitoare şi resurse intelectuale pe măsură, un maestru al istoris