în Bucureşti,

pe strada 11 Iunie

"Deci, dacă n-ar fi hîrtia asta, te-ai umple de zahăr şi de gem. Mai e şi cu brînză tot la cinci mii, caldă ţi se topeşte-n gură. Şi mai rece e bună, da' caldă e şi mai bună. Asta simplă, fără nimic, e trei mii. E tampon la foame, două d'astea umple şi burta lu' Adrian Păunescu. Ia şi tu dom'le să nu scrii dup'aia prostii", că la el n-ar fi gogoaşa bună, că, adică, coca ar fi rîncedă, mama ei, şi-ar cădea greu la stomac, să moară clientu' dup'aia cum a văzut el în ziar că s-a-ntîmplat la alţii, că alţii - ştie el cum face ăştia - fierbe o sută de gogoşi tot în uleiu' ăla, şi uleiu' ăla nu ie iel aşa la infinit, la un moment dat se-mpute, dracu, d'atîta fiert şi se face toxic, aşa să ştim: e o substanţă toxică în uleiul în care se tot fierb gogoşi, acroleină, a-cro-leină, şi cu aia, nene, nu-i de glumit, poa' să te bage direct în spital, dintr-o gogoaşă adică deci, să fim atenţi: nu-i atît de simplu precum pare să faci gogoşi. El, Stancu Mirel, ştie. De-o viaţă-ntreagă face, de la optişpe ani, şi-a văzut cum omu' tot cumpără şi vremurile trec, copiii în maiou,

transpiraţi şi cu mingi de fotbal devin bărbaţi în costum şi-n maşini Mazda, mai cumpără cîte o gogoaşă aşa din nostalgie sau îşi iau de la Dunkin Donuts - ai văzut, dom'le, c-au dat faliment, ce, parcă aia era o gogoaşă?! - că gogoaşa nu e pentru oameni d'ăştia în supermaşini sau pentru blonde vopsite cu brăţări de aur şi fuste mini, nu: gogoaşa e pentru român, românu' aşa cum e iel: obosit, supărat, vesel, trist, grăbit, ăştia cumpără, să se ştie, ăştia cumpără gogoşi, oamenii săraci - de parcă nu ştie toţi că românu' e sărac?! - că alea cu ciocolată, cu căpşuni şi ce mai pun în ele, alea nu se numeşte o gogoaşă, c-a mîncat şi el să vadă, aşa de concurenţă, bune, nimic de zis, da' scumpe şi prea prăjituri, că gogoaşa nu e o prăjitură să fie clar: d