Droşca în care călătoreşte Grigore Alecsandrescu este trasă de opt cai care au "multă greutate să se tîrască singuri". Veselul Alecsandri călătoreşte şi el: "Ne pornirăm pe la sfinţitul soarelui, plini de veselie şi de sperare, şi, grămădiţi ca vai de noi! într-o brişcă de Braşov, carea, urmînd obiceiul surorilor sale numite braşovence, ne scutura ca pe nişte saci de nuci". Cînd Costache Negruzzi, deputatul Iaşilor la 1842, îşi exprimă dorinţa de a voiaja la Tîrgu-Ocnei, surugiii se uită lung şi se întreabă cam ce anume o fi făcut muşteriul lor "de-l trimit la Ocnă". Pe urmă, aceeaşi, încalecă, chiuie, plesnesc din bice şi purced "într-un galop furios" care ţine "tocmai două minute!" Toate opintirile, bicele, strigătele nu-l pot opri pe voiajorul de la fereastra droşcii să recite în barbă următoarele versuri ale Coanei Chiriţa: "Of! mări frate/ De ai păcate/ Cu cai de poştă să te porneşti, / De multă trudă, /De multă ciudă, /te vezi cu poşta că-mbătrîneşti". Desigur că, vorba lui Grigore Alecsandrescu, ar fi de prisos descrierea unor asemenea fapte de viaţă întrucît "prea puţini sînt care să nu ştie de cîte ori se desnod ştreangurile, de cîte ori se rup hamurile şi cîţi cai rămîn pe drum de la o poştă pînă la alta". Între timp, viteza de rulare a lui Negruzzi scade în continuare îngrijorător: "Cahin, caha am trecut prin Roman, am găsit Bacăul, şi am înaintat spre Tîrgul-Ocnei." Bardul de la Mirceşti are alături doi tineri poeţi şi un june "giudecător", acesta "avînd norocirea de a nu fi poet, se îngriji de viitor şi luă cu el doi harbuji groşi ca cei de Bender şi o pungă mare plină de tutun". Concluzia se impune de la sine, odată ce, nu-i aşa?, "în privinţa mulţămirilor trupeşti e mult mai priitor de a fi cineva giudecător decît amorezul muzelor". Şi cu toate că "struncinăturile briştei se înmulţea cu cît ea înainta pe petrişul drumului de pe malul Bistriţii,