Teorii despre interpretarea muzicala, despre relatia compozitor-interpret exista cu duiumul. Nume consacrate ale muzicologiei romanesti si internationale au dedicat tomuri intregi acestei componente esentiale a procesului fiintarii artei sunetelor. Dar ceea ce intregeste existenta Muzicii in sine, este in ultima instanta publicul, aceasta componenta definitorie a triadei muzicale. Si din aceasta categorie face parte - intr-un fel - si criticul, acest personaj cenusiu, uneori anost si deseori incomod prin delicata si dificila misiune pe care o are. Pentru ca interpretarea pe care el o da unui anumit act de cultura muzicala poate fi la randul ei interpretata. Dar despre interpretarea interpretarii, despre necesitatea existentei criticii muzicale in peisajul muzical contemporan si despre cine face aceasta critica muzicala vom mai vorbi cu alta ocazie. Se cuvine sa mentionam ca nu a stat nici un moment in intentia noastra - si nici nu ar putea fi vorba de asa ceva - de a pune sub semnul amatorismului prestigioasa institutie a Filarmonicii "Moldova". In articolul "Ars Amatoria" de saptamana trecuta am infierat prestatia unui dirijor elvetian care a venit sa bulverseze urechile noastre cu o interpretare dezamagitoare a unei capodopere simfonice universale. Si acest "eveniment" nu poate fi trecut cu vederea, oricat de modesta li s-ar parea unora viata muzicala a orasului nostru in care au dirijat odata muzicieni de valoarea unui Antonin Ciolan, Ion Baciu sau un Erich Bergel.

In simfonicul de vineri, 2 martie 2001, un alt dirijor din tara cantoanelor si a ceasurilor de precizie, domnul Robert Selitrenny, laureat al primului concurs "Ernest Ansermet" - Geneva si al "International Competition of Tonhalle Geselschaft" - Zurich. Temperamentalul maestru elvetian, chiar daca nu a demonstrat o tehnica dirijorala superlativa, a reusit sa incante publicul aflat vineri sea