La prima vedere, povestirile scriitorului ceh Bohumil Hrabal par născocite dintr-o irepresibilă tentaţie a evaziunii, din dorinţa (egoistă?) a autorului lor de a-şi construi o lume numai a sa (căci ce altceva ar putea să sugereze titlul volumului de faţă, acompaniat, ironic, de enigmaticul subtitlu, Universul meu?). Însă pe măsură ce lectura înaintează, ne dăm seama că, această voluptate a cufundării în ficţiune, este contagioasă, că "pofta" de întîmplări năstruşnice se transmite cititorului, prins, asemenea şahului din cele 1001 de nopţi, într-o reţea practic nesfîrşită de istorii, mai vesele sau mai triste, absurde sau prozaice, toate remarcabil construite, prin alternarea dialogurilor şi monologurilor cu naraţiunea, într-un echilibru desăvîrşit. Conversaţiile se desfăşoară, de regulă, pe mai multe planuri, vorbitorii alternează replici prezente cu anecdote şi flash back-uri, nu de puţine ori procesul emisiei verbale este pur asociativ, căci la loc de cinste se află (ca şi la Caragiale), sporovăiala, flecăreala, şueta, locul predilect de întîlnire este cîrciuma, cafeneaua, uneori trenul, alteori tribunele de unde spectatori gălăgioşi asistă la desfăşurarea unor întreceri sportive (Moartea domnului Baltisberger). Ceea ce frapează este capacitatea personajelor de a surprinde latura amuzantă a oricărei catastrofe, resursele lor inepuizabile de "optimism" (în sensul replicii optimistului care, în celebra anecdotă, la nesfîrşitele lamentaţii ale pesimistului că nu se poate mai rău decît atît, răspunde prompt "ba se poate"). Semnificativă în acest sens este şi seria de întîmplări tragi-comice, istorisite de Vendulka, fetiţa oarbă din povestirea Ochi de diamant: "Dar să ştiţi, tatăl meu e cineva, o mare figură. (...) Da, e producător şi distribuitor de fructe şi, o dată a călcat-o cu dubiţa pe o vecină de-a noastră şchioapă - una Dymackova, şi pe chestia asta a fost