Nu doar eleniştii perpetuează opinia după care, pentru atenieni, Iubirea ar fi fost de două feluri: un Eros al elitelor, zămislit de o Afrodită Cerească, Ourania, şi o iubire vulgară, din descendenţa zeiţei cu totul îndoielnice care poartă epiclesa Pandemos, Afrodita Vulgară, iscînd patima oarbă a cărnii, adorată de prostituate. Nici eleniştii n-au observat că ne aflăm de fapt în prezenţa unuia dintre cele mai vechi bancuri politice: Afrodite Pandemos este un foarte respectabil cult atenian al solidarităţii civice, şi personajul cvasi-fictiv din Banchetul lui Platon care povesteşte istoria celor două Afrodite neagă, de fapt, însăşi legitimitatea acestui cult democratic, tot aşa cum tovarăşii de petreceri ai lui Alcibiade vandalizau statuile protectoare ale răscrucilor pentru a batjocori în efigie credinţele vulgului. Istoria greacă a confruntărilor între elite şi demos nu începe şi nu se încheie aici. În secolul VI î.e.n., Theognis din Megara denunţa prostimea care invadase cetatea îmbrăcată în piei neargăsite şi nu visa decît să bea sîngele acestor duşmani; reforma democratică radicală a lui Efialte duce, în 461 î.e.n., la asasinarea acestuia. Doar că această înfruntare - a cărei violenţă tindem prea des să o uităm - este doar o faţă a efigiei cetăţii. Cealaltă faţă e reprezentată de constatarea că nu doar formele incipiente de participare a ceea ce grecii numeau demos - prin contrast cu hoi aristoi, "excelenţii" - la exercitarea puterii politice, ci şi construcţia instituţională care a conferit acestui demos, în secolul al V-lea, la Atena şi în alte cîteva cetăţi (mai puţine decît ne învaţă manualele de şcoală) suveranitate politică, au fost literalmente inventate de elita aristocratică a cetăţilor. Am cheltuit în anii '70 aproape toate cele 200 de pagini la un rînd şi jumătate pe care mi le permiteau regulile de economisire a hîrtiei aplicate tezelor de do