In lipsa integrarii europene, un succes recunoscut de comunitatea internationala al Serbiei si Macedoniei ca state moderne este perceput de albanezi ca o amenintare la adresa unitatii si a statutului lor Dar noi ce avem de facut pe lumea asta? Acesta este sensul marii intrebari politice pe care albanezii din Peninsula Balcanica o adreseaza SUA, Uniunii Europene, vecinilor si, intr-un mod nefericit de direct, militarilor macedoneni care au ghinionul sa patruleze pe unde nu trebuie. O intrebare pina acum insidioasa, care se pune insa brusc, cu claritate si violenta. In lipsa de altceva, raspunsul "strategic" cel mai la indemina este Albania Mare, iar cel tactic, vinatoarea de soldati macedoneni si sirbi, dupa caz, in speranta ca un val de represiune va mobiliza populatia si eventual comunitatea internationala impotriva puterilor suverane. De ce sint "nevoiti" albanezii sa isi investeasca, in lipsa de altceva, "energia juvenila" in trasul cu pusca, in cautarea unui statut, cel mai la indemina fiind cel de cavaler al natiei? Occidentul a preferat pina acum, cind in Balcani se trage din nou cu mortierul, sa nu ridice in termeni practici aceasta intrebare, sperind ca ea nu se va ridica vreodata singura. A preferat sa nu o ridice pentru ca a-i raspunde inseamna rezolvarea unor ecuatii care par ca nu au solutie. Ipoteza de la care acum constata ca trebuie plecat este decalajul puternic dintre societatea albaneza, cu institutiile, mentalitatile si dimensiunile ei, si societatile celorlalte state din Balcani. Albanezii au traditia statala cea mai saraca din zona, substrat pe care s-au asezat 50 de ani comunism devastator si zece ani de reala inexistenta a statului ca suveran intern. In ceea ce priveste comunitatile albaneze din Iugoslavia si Macedonia, lucrurile nu stau foarte diferit. Implicatia de importanta vitala a acestei constatari este ca, la orizontul citorva generatii