Am crezut pina acum a fi un truism gratuit sa zici ca un cinefil – nu neaparat un filmolog – merge la cinema si cu atit mai mult la Cinemateca spre a vedea, recte a revedea cite un film. Prilejul vizionarii sau unele curiozitati de pe ecran conteaza si ele uneori, dar deasupra lor ramine indeobste calitatea peliculei de a fi un film. In speta, un prilej fericit de a (re)vedea Un film cu o fata fermecatoare de Lucian Bratu, cu un scenariu de Radu Cosasu, l-a constituit includerea lui in ciclul de la Cinemateca Romana consacrat celor 60 de ani de viata ai actorului Stefan Iordache – La multi ani! – care interpreteaza unul dintre rolurile principale, alaturi de Margareta Pislaru si Emmerich Schäffer. E una dintre putinele productii autohtone a caror confruntare cu cenzura a devenit spectaculoasa, si nu atit din motive vadit ideologice, ca in cazul Reconstituirea sau De ce trag clopotele, Mitica? de Lucian Pintilie.

Cred ca ...fata fermecatoare a fost scoasa din circulatie in 1966 mai ales din pricina formei aparte a compozitiei, care va fi creat mari complexe si porniri punitive secrete in cugetele si viscerele cenzorilor. Pusi in dificultate, ei si-au razbunat inapetenta cultu-rala fata de inovatiile compozitionale ale filmului, pe alocuri sincrone cu ale Noului Val sau ale Noului Roman: dizolvarea story-ului si a „sensului“, ambiguitatea definirii non-eroilor, livrescul dialogurilor si alte asemenea jocuri. Revazut dupa citeva decenii, Un film cu o fata fermecatoare nu numai ca-si justifica inceputul titlului – fiind un film –, dar este aproape o revelatie, de o surprinzatoare prospetime, fara decalajele sau contratimpul istoric etalate uneori strident de alte reluari. Un prilej implicit de a corecta cite ceva in estimarile memorate, in favoarea sanselor oferite unui regizor mediu si unui excelent operator (Tiberiu Olasz), unei interprete neprofesioniste