Unei critici, spune Valéry, găseşti oricând ce să-i răspunzi. "Dar cum să procedezi cu lauda? Discuţia este imposibilă, inumană, imodestă. Lauda destinde fiinţa şi face ca toate lucrurile să-i pară suav confuze. O face să se simtă ca după un act erotic - pe care l-ar fi comis cu publicul" (I, 1509).
Două mici "îndreptări". Te simţi de parcă ai fi făcut dragoste în public, nu cu publicul; din cauza asta te şi simţi confuz. Altfel, da, lauda e suavă. Greţos suavă. Şi e profund umilitoare - fiindcă o doreşti.
Fapt este: reacţia la laude are substrat erotic. Îmi satisface corpul şi îmi vulnerează sufletul de mimoză, de copil cuminte, neînhăitat cu cibezării (golanii agresivi, în jargon timişorean), nededat la rele, crescut cu grijă dincoace de gard.
"Nu există insensibilitate la complimente./.../ Planta umană expusă laudelor pare să crească" (II, 648). Am scris în repetate rânduri că nu suport laudele. Şi nici nu le suport - când vin de la proşti. Şi chiar de la crema societăţii de ar veni, atunci când sunt de faţă. Deci, dacă mă gândesc bine, adevăratul meu sentiment s-ar putea formula aşa: lăudaţi-mă straşnic, oameni deştepţi, dar nu în prezenţa mea! Ceea ce e de o mare naivitate. În absenţă, oamenii deştepţi nu se prea laudă unii pe alţii. O fac uneori criticii, în scris, iar despre lauda lor sfârşeşti prin a afla. În asemenea cazuri mă simt ca o fecioară pe care a violat-o Făt-Frumos.
"Spiritul trebuie să ne apere împotriva stării de glorie şi de măreţie, ca şi împotriva stării mediocre şi a lipsei de însemnătate a condiţiei noastre" (I, 331). Nu ştiu câtă competenţă are spiritul în asemenea chestiuni. De vorbele elogioase mă apără o scârbă imediat următoare scurtei bucurii, iar pentru acreala sentimentului că nu mi se dă destulă importanţă am un bun bicarbonat: mă apuc de lucru şi arsura dispare de parcă n-ar fi