Marturisesc din pornire ca nu sint nici muzician profesionist, nici regizor de film documentar, nici critic de muzica sau film. Dar sint istoric al culturii si mare iubitoare de jazz. Si, intimplator, in luna ianuarie, cind s-a difuzat pe prestigiosul canal de televiziune, Public Broadcasting Service (PBS), documentarul serial Jazz al lui Ken Burns, incepeam sa predau un seminar despre istoria culturala („new cultural history“), teorie si metodologie. Asa ca am profitat de aceasta coincidenta si am hotarit sa urmaresc serialul mult anuntat si laudat ca exponent al genului de istorie publica de popularizare a acestui important fenomen cultural din spatiul american. Produs cu sponsorizare venita de la corporatii mari (spre exemplu, General Electric), precum si fundatii cu renume important in lumea culturala, cum ar fi Fundatia McArthur, serialul promitea sa fie o explorare comprehensiva a jazz-ului ca muzica si fenomen cultural, de la inceputurile sale de la sfirsitul secolului XIX, si pina in ziua de azi. O propunere foarte ambitioasa, dar cu toate premizele posibile pentru succes: fonduri generoase, acces la arhive bogate, luxul unei serii de 17 ore (o lungime enorma dupa standardele americane curente) si un regizor cu un palmares recunoscut si respectat de publicul american si chiar multi critici. De altfel, Ken Burns afirma de la inceput, in mai multe interviuri de publicitate, ca Jazz reprezinta partea a treia a unei trilogii, ale carei prime doua parti sint The Civil War si Baseball, prin care a urmarit istoria Statelor Unite dintr-o prisma pe care o considera esentiala – cea a relatiilor si a identitatii de rasa.

Serialul Jazz urmareste acest leitmotiv al istoriei Americii prin vietile si opera unor muzicieni de marca din aceasta tara, de la Louis Armstrong si Duke Ellington, la Miles David, Dexter Gordon si John Coltrane. Burns vrea sa puna in evid