Ovidiu Dunăreanu (în acte: Ovidiu Petcu) este un prozator foarte talentat, exersat şi matur, pe care însă publicul larg nu-l cunoaşte din cauză că locuieşte la Constanţa şi duce o viaţă discretă. Născut la 21 februarie 1950 la Arad, şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în comuna Ostrov, din judeţul Constanţa, unde s-a iniţiat în farmecul indefinibil (sau definibil numai prin mijloace literare) al peisajului dobrogean. În prezent este redactor-şef adjunct al revistei constănţene Tomis.
Viziunea sa asupra spaţiului de la malul mării este extatică şi poetică (fără poetizări exterioare). Proza şi publicistica literară (pe care le-a inclus în volumele Preludii epice, 1990, Vânzătorul de enigme, 1993, Cu bucuria în suflet, 1995, Scriitori de la Tomis, 1997, Convorbiri pontice, 1998, Corabia de fildeş, 2000) îl prezintă totodată ca pe un stilist care nu scrie, ci montează cuvintele în frază, cu migala unui bijutier. (Alex. Ştefănescu)
După şapte zile şi şapte nopţi, în care se prăbuşise orice curaj în ei, în zori, când au deschis ochii, sătenii au simţit cum, peste acoperişuri, stăruia o linişte înviorătoare, netulburată de nimic. Au sărit din aşternuturi, au descuiat uşile şi s-au uitat afară. De deasupra mormanelor de omăt, grămădite pe prispe, pe pridvoare şi în curţi, fâşia cerului strălucea limpede, neclintită. Au răsuflat, în sfârşit, uşuraţi. O stâncă părea să li se fi luat de pe inimă. Nu mai aveau motiv să se teamă. Lumea îşi revenea...
Mai ieşea câte unul să facă poteci ori să destupe ferestrele din nămeţi şi, până să coboare în bătătură, scormonea cu privirea, de la înălţimea ceardacului, în pustiul alb de peste fluviu şi insule, spre Dunărea Mare. Năzăriri vânăt-sidefii clăteau acel tărâm al singurătăţii. Şi omul, pentru o clipă, avea senzaţia că aude freamătul lor imperceptibil. Dus cu toată fiinţa lui într-acolo, descoperea