„Artistul care nu se innoieste, care nu se poate adapta la toate exigentele, care nu evolueaza cu literatura dramatica insasi, cel care s-ar margini la poetii greci, ori la Molière ori la Shakespeare, oricit de imuabil ar fi cadrul, nu-si indeplineste cu totul datoria. El trebuie sa fie gata sa se arunce in fictiunile cele mai moderne si sa le slujeasca cu plenitudinea talentului sau.“
Sarah Bernhardt, Memorii
Mai intii de toate, literatura dramatica romaneasca, necontrazicind literatura romana in general, nu cunoaste sertarul. Astfel, dupa 1989, recuperarile sint imposibile, lasind la o parte faptul ca ar fi de prisos (ceea ce n-a fost niciodata un argument impotriva falselor recuperari). Nici unul dintre dramaturgii consacrati (a se citi ingaduiti) inainte de 1989 n-a scris pentru sertar (exceptiile sint discutabile). Poate, mutind tot ceea ce este de mutat, schimbind toate proportiile care sint de schimbat si adaugind grauntele cuvenit de sare, avem un dramaturg de sertar: Matei Visniec, a carui cariera scenica romaneasca incepe abia dupa caderea dictaturii comuniste. De altfel, in cartea sa, Oglinda sparta, aparuta in 1997, Marian Popescu inscrie o nota datata 1991, aplicata la dramaturgia romana contemporana, care se sfirseste astfel: „…stagiunea nu ofera decit doi autori semnificativi: Visniec si Sorescu“ (p. 187).
Spectacologia noastra insa mimeaza copios samizdatul, e drept, intr-o forma nebeligeranta, care ne-a si facut cunoscuti in Europa drept inocenti exploratori ai teatralitatii, iar Occidentul a afisat vreme de aproape cinci ani (aproximativ intre 1990-1995) o preocupare fata de scena romaneasca pe care multi au confundat-o cu interesul estetic, cind de fapt el era mai degraba antropologic. Desigur, consecinta directa a trecutului: pe cind ungurii faceau o revolutie, pe cind cehii se razvrateau, pe cind polonezii gaseau energie
