"Omul foarte elevat nu este niciodată un original" (I, 1209). Ar fi de ştiut ce înseamnă elevat. Dacă e unul înălţat în norii unei credinţe, ai unei ideologii, acesta - într-adevăr - nu vrea să se distingă. Ca şi drogaţii, se scufundă în visul lui.
Mai este omul bien élevé, bine crescut. Şi acesta are o reţinere în manifestări, dictată de normele de civilitate pe care le-a acumulat. Într-o lume agitată, în care dai din coate ca să ieşi în faţă, a devenit un handicap să fii bine crescut. De buna cuviinţă, nu mai spun. E cuminte să rămâi acasă dacă ai ghinionul să fii cuviincios.
Este, pe urmă, omul distins de felul lui şi care nu se vrea distinct. E plăcut să-l vezi trăind şi e prudent să crezi fără să cercetezi. S-ar putea să dai peste o bună porţie de mediocritate. Nu neapărat. Poate fi, când nu dă în manie, omul care citeşte, ascultă, priveşte din plăcere. Nu vrea să dovedească nimănui nimic.
"Trebuie să învăţăm a nu ne mai lua după gândirea noastră pentru că e a noastră" (II, 795). Înţelept, impracticabil sfat. Ne-ar trebui un detector Geiger care să ne alerteze. Altfel, nu avem cum. Nicicând nu ne luăm după gândirea noastră pentru că e a noastră. În toate cazurile avem convingerea că gândim cum gândim fiindcă, spre deosebire de ceilalţi, am intrat în posesia adevărului adevărat.
*
"Actul de a scrie cere totdeauna o anumită sacrificare a intelectului" (II, 11). N-aş spune chiar aşa. Intelectul care nu formulează nu ştiu ce ar putea fi. Nici Wittgenstein n-ar şti. Iar formularea scrisă, asupra căreia poţi să revii, e superioară vorbirii. Nu-mi replicaţi: Socrate! E numai un personaj.
Totuşi, ce spune Valéry e adevărat în cazul scrisului literar. Intră la socoteală afluxul din zonele obscure, străine intelectului, pe care îl perturbă. Încă ceva: scrisul literar e şi un act de vanitate, adică de pro
