Jurnal de front
"Ora 12,30 p.m. Era cea de-a treia înfruntare directă de pe parcursul aceleaşi zile. La prima, nici unul dintre noi, verzii, nu fusese nici măcar atins, la a doua, în schimb, ceilalţi, negrii, ne luaseră prin surprindere şi biruiseră într-un timp relativ scurt. A trebuit să ne retragem la bază în dezordine, să ne lingem rănile şi să ne pregătim pentru lupta finală. Ne-am decis să abordăm o nouă strategie: să nu mai stăm grupaţi şi să înaintăm orbeşte, ci să trimitem doi dintre cei mai curajoşi oameni la înaintare, pe care, probabil, vom avea toate şansele să-i pierdem, iar restul să ne risipim, să ne furişăm pe căi lăturalnice şi să le cădem negrilor în spate, în timp ce ei vor fi preocupaţi să tragă în oamenii noştri de sacrificiu. Strategia pare bună; o aprobăm cu toţii în tăcere, ne verificăm muniţia, apoi ne potrivim ceasurile şi plecăm, conform planului. Eu înaintez cu precauţie de-a lungul unui gard din sîrmă ghimpată care mărgineşte cîmpul de bătaie. Îmi potrivesc casca, care mă încurcă îngrozitor, a început să mă strîngă, iar ochelarii de protecţie s-au aburit din pricina respiraţiei mele grele, gîfîite. E o zi senină de primăvară, însă pe mine nu mă bucură soarele blînd, cernit printre crenguţele verzi ale copacilor. Cum ar putea să mă bucure, cînd ştiu că duşmanul e la doi paşi şi aşteaptă... De altfel păduricea în care ne aflăm e înşelătoare, ţi se pare că după fiecare tufă sau pom se ascunde inamicul. Îmi încarc arma, mai fac cîţiva paşi, mă opresc şi ascult. Mai întîi linişte, apoi se aud primele focuri: oamenii de sacrificiu au fost reperaţi. Mă apropii tiptil ca să văd ce se întîmplă. Îl zăresc printre copaci pe unul de-al nostru, nu a fost lovit, dar bate în retragere. A sosit timpul să intervin. Se pare că nici ei n-au stat grupaţi, au folosit o strategie asemănătoare cu a noastră. Acum sîntem foarte aproape unii de
