E greu de spus de ce noilor guvernanti trebuie sa li se faca bilantul tocmai la 100 de zile. Un motiv trebuie sa fie inclinatia de a prelua obiceiuri din alte tari, unde acest bilant este o conventie ca multe altele, conturata arbitrar si impusa cu timpul ca o cutuma a vietii politice. Mai este, desigur, si termenul fixat de baroneasa Nicholson pe la inceputul guvernarii. Dar 100 de zile reprezinta mai putin un moment al bilantului si mai mult sfirsitul perioadei de gratie date noii puteri de presa si public. Este semnalul ca bunavointa, intelegerea, retinerea, politetea fata de noii guvernanti nu mai modeleaza atitudinile: ei au avut 100 de zile de relativa pace politica, sociala si mediatica in care sa arate ce pot face si incotro se indreapta; acum toata lumea trece pe baricade.

Ce au aratat noii (si, intr-o masura, mai vechii) guvernanti? Ei s-au distins, in primul rind, printr-un mare neastimpar, grabiti sa preia controlul deplin al pirghiilor puterii, sa-si plaseze oamenii peste tot si sa puna in miscare la viteza maxima motoarele guvernarii. Profitind de un proces de predare-primire destul de bine gresat, binecuvintati cu un guvern monocolor si un prim-ministru de o energie debordanta, ei s-au impus rapid, desi trebuie sa fi observat ca motoarele guvernarii, mai degraba neperformante, se gripeaza frecvent si au consumuri foarte ridicate. Au actionat cu repeziciune si au reusit cu neasteptat succes sa-si asigure o majoritate in Parlament, realizind o coalitie informala cu UDMR-ul si unele aranjamente cu liberalii. In procesul obtinerii acestor acorduri, PDSR-ul si-a pus la index retorica nationalista din campania electorala, salvgardind una dintre realizarile cele mai de seama ale trecutei guvernari, si anume relatiile interetnice normale, absolut indispensabile linistii si stabilitatii interne, precum si proiectelor de aderare euro-atlantica. @N_P