Dupa decembrie 1989, cind mai toate revistele de cultura s-au innoit (unele chiar s-au nascut, precum Apostrof), Steaua din Cluj nu a prea dat semne de schimbare: cu acelasi redactor-sef, Aurel Rau (desi acesta fusese contestat de redactie), conceptia revistei a ramas, si ea, aceeasi. Chiar daca in redactie au mai aparut trei scriitori optzecisti (Marta Petreu, Alexandru Vlad si Virgil Mihaiu), ei nu au reusit sa produca vreun cutremur, drept care cei doi s-au si indreptat spre locuri mai promitatoare: Marta Petreu a infiintat, cu girul Uniunii Scriitorilor, revista Apostrof, iar Alexandru Vlad s-a orientat spre Vatra, alaturi de congenerii sai tirgumureseni. Doar Virgil Mihaiu a ramas stelist pina prin 1995.
In 1991, cind am ajuns si eu in redactia Stelei, aveam indeajuns de multa energie incit sa nadajduiesc intr-o radicalizare a revistei. Am reusit ca, in timp, sa-mi impun propria rubrica (Gulag), sa semnez cronica literara si sa lansez citiva tineri critici care aveau sa-mi justifice intuitia (Mihaela Ursa, Doru Pop, Horea Poenar, Victor Cublesan si altii). Incercasem sa aduc nume proaspete, texte nonconformiste, o scriitura fara pomada cliseelor si a oportunismului literar. Toate aceste texte, insa, aveau sa fie ingropate in mediocritatea generala a revistei. Scriitori de marca apoi au refuzat sa colaboreze la Steaua postcomunista tocmai din pricina anacronismului pastos al revistei. Steaua era iremediabil prafuita.
Apoi, prin 1995, cind revista fusese amenintata cu reduceri de personal, redactorul-sef a propus, la un moment dat, „varsarea“ mea in redactia Apostrofului. Daca angajarea mea fusese perceputa ca invioratoare la Steaua, in timp innoirile radicale pe care le sustineam devenisera indezirabile. Prin 1998, cind anacronismul revistei devenise strident si jenant, iar polemicile cu redactorul-sef, aprinse, acesta imi spusese ca nu
