L-am vazut pentru prima data pe Dan C. Mihailescu in 1988, la Institutul „George Calinescu“. Le povestea studentilor de la Litere tot felul de povesti despre scriitorii romani, povesti pe care nici un profesor din facultate nu le-ar fi dezvaluit vreodata. Visa la o istorie a literaturii romane in care scriitorii sa fie prezenti fiecare cu suferinta lui mai mult sau mai putin ascunsa. Unii ar fi fost schizofrenici, altii paranoici,
unii priapici, altii bolnavi de mania persecutiei sau de o melancolie ireversibila. Mi s-a parut atunci ca Dan C. Mihailescu este un nonconformist
neobosit. Anii de dupa Revolutie au dovedit insa ca e de fapt o combinatie paradoxala intre nonconformismul cel mai cuminte si conservatorismul cel mai sturlubatic.
Dupa 1989, a fost redactorul-sef al suplimentului editat de ziarul Cotidianul, Litere, arte &idei. A avut cronica saptaminala de carte la revista 22. A tradus in romaneste teatrul lui Eugen Ionescu, travaliu pentru care
a primit premiul Uniunii Scriitorilor. Acum, scrie cronici in Ziarul de duminica si prezinta carti in cadrul emisiunii Omul care aduce cartea de la ProTV. Cartea sa Stingacii de dreapta i-a pus, pentru totdeauna, eticheta de intelectual de dreapta care alimenteaza, de altfel, paradoxul de care pomeneam mai sus. Nu e un personaj comod tocmai pentru ca nu se sfieste oricind si
oriunde sa spuna lucrurilor pe nume. E vinat insa de nenumarati scriitori romani, care-i tin calea, cu ultimele lor carti in mina, in speranta unei
cronici spumoase, menite sa le asigure o vizibilitate reala si confortabila.
De ani de zile, breasla suspina dupa zabala
Dupa 1990, au fost tot mai putini critici literari doritori sa scrie critica de intimpinare. Trebuie sa intelegem din asta ca institutia criticii trage sa moara?
Am spus-o inca de prin 1990-1
