Dacă ar trebui cuiva să i se dea onoruri mai dihai decît oricărui mare filosof existenţialist, cu siguranţă că acel cineva n-ar putea fi să fie altul decît Înălţimea Sa Anton Pavlovici. Mie, de exemplu, cel mai mult îmi place cum anume se petrece povestea filozofică atunci cînd în zemstva cutare, pe uliţele tîrgului X, pe seară, pătrunde ca din senin regimentul de cavalerie din N.; aşa îi spune Înălţimea Sa: "regimentul de cavalerie din N." care "s-a cartiruit", în amurg, în tîrgul X. şi multă zarvă a stîrnit între doamnele orăşelului. Acu', dacă am fi sinceri cu noi înşine, şi dacă am fi cu adevărat animaţi de o dreaptă şi binevenită smerenie, ar fi corect şi moral să recunoaştem că noi, urmaşii Excelenţei Sale - în calitatea noastră de simţiri reci, harfe zdrobite - nu din realitate ne inspirăm şi că, în ce ne priveşte, sîntem conştienţi pînă la durere şi pînă la deplina asumare a stării de ratat într-ale creaţiei că, vorba cunoscuţilor telquelişti, în dosul textului nostru nu se află viaţa, ci un alt text. Şi ca să nu vorbim in vitro (adică doar filozofic), eu zic să vorbim prozastic (adică in vivo). Păi, iată ce spune Înălţimea Sa Anton Pavlovici: povesteşte cum vine regimentul de cavalerie din N. şi, pe urmă, cum cucoanele din orăşelul X. "îşi lăsară tingirile cu dulceaţă pe foc şi, uitînd că erau nepieptănate şi numai în capot, ieşiră grăbite pe la porţi". Şi ce fac dumnealor? Păi, ne spune Înălţimea Sa Anton Pavlovici ce fac: respiră greu şi tremură de emoţie ascultînd (desigur "fără să se mai sature") sunetele marşului militar. Vreţi transfigurare, vreţi katharsis; le aveţi pe amîndouă în următoarea frază: "Dacă te-ai fi uitat la feţele lor palide şi înfrigurate, ţi-ai fi închipuit că marşul acela venea de-a dreptul din cer, nu din goarnele soldaţilor". Şi tot în lumea aceasta apare şi personajul negativ: Răul, adîncul fără cuprins al absurdului celui