Te miri ce ţine minte omul şi te miri ce uită... În orice clipă pot să retrăiesc oroarea pe care mi-a produs-o povestea lui Funes cel ce nu uită. Dintre istoriile lui Borges este una dintre cele mai tulburătoare. Deşi, dacă stau să mă gîndesc bine, nu mă atinge cu nimica. Ar trebui să-i neliniştească pe cei cu memorie prodigioasă. Am cunoscut vreo trei. Erau fascinanţi dar aveau şi ceva monstruos. Neliniştea pe care mi-a provocat-o Funes cel ce nu uită vine din faptul că memoria mea suferă de o deviaţie de alt semn. Cîndva, nu ştiu cînd, Ea şi-a cîştigat un fel de autonomie şi a început să decidă pentru mine ce merită să ţinem minte şi ce nu. Pentru un psiholog probabil că o astfel de situaţie poartă un nume. Nu m-a preocupat să-l aflu. Convieţuirea de peste o jumătate de secol cu această memorie capricioasă mi-a creat numeroase belele. Cu mîna dreaptă Ea îmi şterge din minte datele pe care lumea în care trăiesc le consideră esenţiale şi îmi restituie cu mîna stîngă tot felul de prostii cu care n-am ce să fac. De pildă, în ce mod aş putea să folosesc preţurile din anii '70 pentru textile; cît costau stambele, barchetul, finetul şi aşa mai departe... Mai ştiu cît costau telemeaua de oaie şi de vacă la cutremurul din '77. Despre preţurile la votcă pot să vorbesc începînd din primii ani ai lui '60. Sculată din somn pot să spun zeci de numere de telefon pe care nu le-am notat niciodată. Nu eu mi-am încărcat mintea cu ele, aşa a decis Ea, tot aşa cum a hotărît să reţină o singură dată din istoria domnitorilor români - Ştefan cel Mare, 1457-1504. În felul acesta am ajuns să cred că am citit degeaba, că am învăţat degeaba... Puţinul care a rămas nu face decît să-mi potenţeze intuiţiile cu care stăteam oricum binişor. În tinereţe eram revoltată. Credeam că pot să lupt cu memoria mea. Toceam cu disperare lucrurile pe care le socoteam indispensabile. Eu le toceam şi Ea