Primul lucru care ne vine în minte atunci cînd ne gîndim la sat este o imagine idilică, de care este răspunzătoare, desigur, şcoala: turme care se întorc seara de la păşune, care cu boi, cosaşi odihnindu-se, ciobănaşi rezemaţi în baston, tineri hăulind pe luncă, aducătoare de cofiţe şi, în orice caz, oameni care-şi poartă cu mîndrie costumul popular. În realitate, în afara unor rare (şi, adesea, demonstrative) excepţii, "oameni care-şi poartă cu mîndrie costumul popular" se mai întîlnesc astăzi doar pe rafturile artizanatelor şi sînt, de obicei, închişi într-un cilindru de plastic transparent. Pe de altă parte, orăşeanul care "în absolut" este convins că satul este depozitar al tradiţiilor multiseculare nu se sfieşte să privească cu superioritate lumea satului cu care vine în contact la el acasă, la oraş: îl consideră pe ţăranul din piaţă o fiinţă primară, limitată, dar foarte şmecheră, al cărui unic scop este să-i ia cît mai mulţi bani, strîmbă din nas cînd vede oamenii cu paporniţe de prin gări şi care-şi mănîncă liniştiţi slana sau parizerul pe băncile de pe peron, iar atunci cînd se enervează pe un semen de-al său care tocmai îl înghesuie în autobuz, îi adresează suavul cuvînt "ţărane!". Nu ştiu cîtă ipocrizie sau cît automatism este în imaginea clasică a satului pe care o avem, dar realitatea ne este prezentată, pe alte canale, mediatice, puţin diferit. Ţăranii nu mai poartă de mult costume populare, ci se îmbracă de la talcioc, seara se duc "la privatizat" unde beau alcool de proastă calitate şi ascultă manele, ziua se întîlnesc unii cu alţii la oraş, pe culoarele tribunalelor, unde rudele îşi dispută cîte o palmă de pămînt, iar în weekend
tinerii satului merg la discotecă - nu atît să danseze, cît să se ia la bătaie, la sfîrşitul "programului artistic". Satul de astăzi se află într-o derivă morală şi axiologică, este cantonat într-un limb, aflat la
