convorbire cu acad.

Răzvan THEODORESCU

Obsesia istoriei e bună la toate: părelnic alinătoare ca un descîntec, înzestrată cu puterea de a recupera virtualităţi convenabile, materie ductilă din care tragem fire aurite sau fire întunecate, încercînd să ne explicăm soarta. Ea ne asigură, însă, şi una din contradicţiile noastre zilnice, de profunzime, asumată uneori cu mîndrie. Totuşi, cum se poate înţelege devenirea, procesul de dezvoltare care defineşte istoria, alegînd ca metodă de clarificare obsesia, ce presupune fixarea într-o imagine sau într-o ideie, adesea inadecvată dar mereu chinuitoare?

Destine şi ritmuri Stimate domnule Răzvan Theodorescu, credeţi că noi sîntem obsedaţi de istorie fiindcă o ştim prea bine sau fiindcă doar o presupunem, adeseori modelînd-o după plac? Fiecare epocă şi mai fiecare generaţie îşi creează propria sa imagine istorică asupra trecutului, din nevoia de a explica prezentul. Popoarele care au, îndeobşte, foarte multe probleme politice, interne, naţionale sau internaţionale, - aici am în vedere aspectul graniţelor - deci popoarele care au avut o istorie foarte puţin paşnică, acelea au tendinţa să-şi fasoneze istoria în funcţie de comandamentele momentului. Anglia n-a avut o istorie deloc paşnică şi - ca urmare - este obsedată de istoria ei, aşa încît istoria culturii engleze se poate scrie în funcţie de obsesia istorică. Spre a ne opri la un singur exemplu, să observăm că pînă în "epoca luminilor" Anglia este dominată de istoria sa medievală şi aş aminti aici cazul lui H. Walpole, caz celebru şi-n literatură şi-n arhitectură şi-n arte, care a creeat, într-un fel, acel curent al romanului gotic "negru" în plin romantism. Anglia este dominată de asemenea lucruri. Putem lua, pe de altă parte, citînd un titlu celebru, şi "istoria unei naţiuni fericite": Elveţia. Întîlnim aici cazul unei istorii bazate pe un mit fondator