Sa fie ceea ce va fi! Sa fie cald, pentru ca nu este calda si apa, sa fie bani, pentru ca nici un fel de pret nu ne convine, sa fie!...
Oricum, cateva lacrimi pe care le-am supus mirarii intr-o marti, cand il priveam pe Hagi, nu mi-au adus nici liniste, nici indiferenta. A fost dat sa fie asa, adica sa ne regasim visurile si sperantele, pe un dreptunghi verde, in care se cer fair-play si indemanare. Nimic nu ne-a scos in strada, in ultimul deceniu, decat fotbalul. Ultima data ne scosese Ceausescu, care a avut parte de o retragere pe masura, cu public mult si "foc de artificii". in rest, zece ani de fotbal pe paine, de la Coppa del Mondo pana la Coupe du Monde, cu o trecere stralucitoare pe la World Cup. Din acest punct de vedere, suntem cei mai europeni dintre europeni. "Fatalisti din fire" (spune intr-un eseu Eugen Ionescu), ne dezlipim cu greu de mituri si ne doare foarte tare cand dispare cate un erou, de parca n-am sti ca si viata este un parcurs limitat. Si totusi, ramanem artisti. Ceea ce ne-a oferit Hagi, timp de vreo doua decenii, s-a numit arta. Doar frumosul din el ne-a facut sa dam din timpul nostru, sa ungem ranile amare ale sufletului, sa murim si sa inviem. Ne dam seama mai greu, acum, pentru ca avem si neajunsul de a fi contemporani cu el. Iar contemporaneitatea este oarba. Cat de mult ii regretam pe unii si pe alti dupa ce au devenit istorie!...
Cu toate acestea, Romania a avut parte de un spectacol unic, de un stadion plin (unde sunt zapezile de altadata?...), de o densitate impresionanta de personalitati. intrebarea, dureroasa, de altfel, este alta. Cine urmeaza? Masina asta de tocat timp, careia ii spunem viata, ne cere mereu si mereu cate o legitimare. Pe cine punem in loc? Pentru cine ne mai bucuram, pentru cine ne mai imbatam, pentru cine ne mai certam cu nevasta (ori barbatul, pentru microbiste)? Caci, iata, ce n-a reusit sa
