Recent, editura comunitatii armenesti din Romania, Ararat, a publicat un volum bilingv cu poezii de Mihai Eminescu in romana si armeana. Traducerea o reia pe cea realizata in 1939 de profesorul armean H.D. Siruni, insotita de scrisoarea prin care Nicolae Iorga saluta entuziast initiativa. Evenimentul editorial avea loc la 50 de ani de la moartea poetului.
In scrisoarea sa de salut, Iorga facea referire la teoria potrivit careia radacina „emin“ din Eminescu ar fi de origine armeneasca, Iorga infirmind ipoteza: istoricul credea ca familia Eminovici, mici boiernasi rurali, nu avea nimic in comun cu armenii din Moldova si Bucovina, stabiliti in special in orase. Cu toate acestea, insusi Iorga recunoaste ca la Botosani, Iasi si Focsani existau puternice comunitati armenesti, importante colonii de negustori, abatuti pe aceste meleaguri de persecutiile otomane.
Nu mai putin interesant este studiul introductiv al traducatorului, care raporteaza opera eminesciana la literatura armeana: „Soarta lui a fost identica cu a multor poeti armeni. A cunoscut ca si Besiktanian, durerea unei iubiri intense si, la fel ca Turian, a sorbit din veninul vietii. S-a dedicat ca si Demirgibasian unor viziuni ce i-au zdruncinat din adinc sufletul. Si-a lasat cintecul neterminat ca si poetii Varujan si Siamanto, Derian si Sirakian“. Dincolo de naivitatea unor idei „critice“ din studiul introductiv, retinem si consideratiile privitoare la dificultatea traducerii in care acesta se refera la actul propriu-zis al adecvarii celor doua spatii culturale: „A-l traduce pe Eminescu e o sarcina grea. [...] Eminescu este in adevar o simfonie, o imbinare cumpanita si maiastra de rinduri si cuvinte, iar cugetarile sale, zbuciumul si emotiile din el sint oglindite in cintece dulci si armonioase. Armonia aceasta a originalului nu se poate pastra nealterata in traducerea poeziilor sale“.
