Intre 21 si 29 aprilie a avut loc la Budapesta cea de-a treia editie a Festivalului bienal de dramaturgie contemporana, devenit, in ultimele doua editii, si international. Intreprindere neafiliata vreunui teatru, Festivalul este finantat si sustinut de autoritatile culturale din Budapesta, de Ministerul Culturii si Educatiei Nationale, de Fondul National Cultural, de ambasade si institute culturale ale tarilor europene in Ungaria, de Fundatia Soros s.a. Anvergura sa este data de sectiunile sale, dintre care una, seminarul de traduceri din maghiara in alte limbi europene si noneuropene (participanti au fost traducatori nu numai din Germania, Franta, Anglia etc., dar si din Japonia, Islanda sau Suedia, pina in Mongolia), denota importanta pe care o dau facatorii de politici culturale din Ungaria circulatiei textelor maghiare in lume. Iar spectacolele invitate, din Bulgaria, Polonia, Germania, Finlanda, Franta, alcatuiesc o lista in care graitoare sint si absentele, nu numai prezentele.
Cel mai important mi se pare insa a creiona, asa cum l-am vazut timp de o saptamina, un profil al teatrului maghiar, in latura sa, din ce in ce mai plina de relief, a preocuparii pentru dramaturgia noua maghiara. Desi doua din principalele teatre independente (Szkéné, in traducere, evident, Scena, si Studio K) au fost prezente in festival, textul nou este gazduit cu precadere in teatrele de repertoriu, inteligent finantate din banii publici, care au programe de comisionare a dramaturgilor, angajeaza scriitori tineri, comunica in permanenta si profesionist cu valorile culturale universale, de la Cehov, tradus si retradus, mereu actualizat, la Garcia Marquez sau Anthony Burgess. Un teatru viu, alert, cu racord la realitatea sociala a Ungariei de azi, dar si cu ochii indreptati atent spre valorile estetice ale artei teatrale europene. Un teatru tinar.
Primul specta
