Unii intelectuali romani au sustinut exceptionalismul romanilor in ceea ce priveste toleranta fata de straini. Unul dintre acestia a fost politicianul Aurel C. Popovici, care sustinea urmatoarele in 1910: „Noi pe nimeni n-am asuprit, n-am jupuit. Noi pe nimeni n-am pus pe rug pentru credinta lui, pe nimeni n-am cautat sa-l desbracam de nationalitatea lui, de sufletul lui. Neam de oameni blind si bun si cu frica lui Dumnezeu, romanii au fost si sint un popor de o evanghelica toleranta si intelepciune, ca putine altele“. In 1938, scriind despre convertirea unor evrei la crestinism in Moldova din prima jumatate a secolului al XIX-lea, folcloristul Artur Gorovei exclama, jumatate cu mindrie, jumatate cu indignare: „Toleranta moldovenilor a intrecut, totdeauna, orice imaginatie“. Cu citiva ani mai tirziu, convingerea lui Simion Mehedinti era asemanatoare: „Sentimentul de toleranta a existat la noi intr-o masura exceptionala“, taranul roman fiind „omul cel mai tolerant din Europa“. Astfel de concluzii ditirambice faceau nota discordanta cu retorica uzuala a intelectualilor, politicienilor si publicistilor romani din anii ’20 si ’30. Chiar discursul lui Mehedinti era puternic minat de xenofobie si intoleranta. El era convins, de exemplu, ca marile nenorociri de care a suferit Romania se datoreaza in exclusivitate strainilor din tara: maghiari, tigani si, mai ales, evrei.

In epoca interbelica, ideea de „toleranta romaneasca“ a fost redefinita conform noului context socio-politic. Prin noua Constitutie, cea din 1923, li s-au recunoscut evreilor drepturi civile si politice depline. Dar fantoma xenofobiei si a intolerantei etnice incepuse sa bintuie prin Europa cu o forta necunoscuta inca pina atunci. Pe de alta parte, prin incorporarea noilor teritorii in cadrul Romaniei Mari, numarul minoritarilor etnici a crescut la circa 30% din totalul populatiei, in unele zon