Ştefan Bănulescu s-a născut în comuna Făcăieni din judeţul Ialomiţa la 8 septembrie 1926, ca al optulea dintre cei unsprezece copii ai lui Ion Bănulescu şi al Elenei Bănulescu (înainte de căsătorie, Diamandescu), amândoi "plugari", cum avea să-i califice scriitorul. După absolvirea Liceului "Ştirbey-Vodă" din Călăraşi, secţia filologică română-latină, în 1945, a făcut studii juridice, neterminate, la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti (1945-1948) şi a urmat, în continuare, cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, pe care le-a încheiat în 1952.
La Filologie (care înseamnă şi un an, 1950, petrecut la Şcoala de Literatură "Mihai Eminescu"), i-a avut ca profesori, printre alţii, pe G. Călinescu, Tudor Vianu, Al. Rosetti, Iorgu Iordan, Al. Graur.
În 1949, debutează în paginile revistei Viaţa Românească, cu un eseu despre nuvelistica lui Gogol, iar în 1960 publică prima lui carte - o culegere de reportaje apărute iniţial în presă, Drum în câmpie - în colecţia "Luceafărul" a Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă. Reporterul îşi îndeplineşte fără entuziasm, la minimum, obligaţia de a glorifica şantierele patriei, cooperativizarea agriculturii etc.; cartea reprezintă mai curând un document al preferinţei lui pentru atmosfera misterioasă a câmpiei fără sfârşit şi a întinderilor de stuf din bălţile dunărene.
Între 1954-1960 este redactor la Gazeta literară, iar în perioada 1960-1961 - redactor la Luceafărul.
În 1965 publică o carte de proză scurtă, Iarna bărbaţilor, considerată ulterior adevărata lui carte de debut, care aruncă întreaga critică literară în extaz. Se zvoneşte că subţirea culegere de povestiri a atras şi atenţia străinătăţii şi că autorul a fost propus pentru Premiul Nobel. Explicaţia acestui succes imediat şi de anvergură trebuie căutată nu numai în valoarea propriu-zisă a textelor, ci
