Eroul muncii si scrisul
Exista un domeniu de elevatie, dincolo de transfigurarea efortului istovitor, catre care eroul muncii paseste sfios. Intilnirea acestuia cu cartea, cu scrisul, este cum nu se poate mai sensibila. O problema delicata pentru scriitorul proletcultist rezolvarea acestei dileme: ce se intimpla cu cel care nu munceste cu bratele, pentru care efortul nu este direct, vizibil in imediat? Spre exemplu, activistul, seful de intreprindere, presedintele de cooperativa care risca sa se molipseasca de insidioase maladii burgheze precum lenea. Un mic truc: el este prezentat in plina desfasurare a actului, in cazul acesta scrisul, in traducere mecanica, vizibila a activitatii neintrerupte: „Il gasi pe presedinte stind la masa lui de lucru si scriind de zor. Ramase in picioare, desi i se facuse semn sa ia loc“ (p. 149, Reliefuri, Scrisul Romanesc, Craiova, 1989).
Infatigabilul activist scrie permanent, atras de miscarea fara sfirsit. Cu aceeasi fervoare, tinarul scriitor din ’88 continua stafeta generatiilor anilor ’50, primind girul comitetului cetatenesc al scriitorilor consacrati si innobilarea la concursuri tematice de productivitate literara si de abnegatie socialista: „Presedintele cooperativei agricole Palanca, Pavel Tarita, un om intre doua virste cu umeri lati, cu un neg enorm in coltul arcadei stingi, imbracat intr-un costum sport, cafea cu lapte, statea la birou si-si nota ceva intr-un blocnotes. Parea ca nici n-a bagat de seama prezenta noului-venit. Inginerul spuse buna ziua si se opri la citiva pasi in fata biroului. Presedintele dadu din cap in semn aprobativ, dar continua sa scrie, fara sa-si ridice ochii din foaie“ (p. 141, Reliefuri).
Cind nu scrie, acesta zace epuizat, consumat sublim deasupra cartii, fapt care evoca munca indirjita cu cartea si angajarea ultimului strop de energie, totul intr-o indepartare pe care o