A trecut, mai de mult, vremea cînd realismul organic al lui Nae Ionescu ne era prezentat drept un model fertil de aplicat României post-decembriste. A făcut-o, printre alţii, dl Dan Zamfirescu, în 1990, reeditînd ediţia "Roza Vînturilor" alcătuită, în 1936, de Mircea Eliade. Azi e vremea analizei critice a acestei opere, alcătuită din multă publicistică şi cursuri universitare nerevăzute de autor, unde s-au descoperit împrumuturi nemărturisite. Au demonstrat-o dl Alexandru George, punînd, pe două coloane, lecţia de deschidere a unui curs de metafizică cu un fragment dintr-o carte a lui Max Scheler şi, apoi, d-na Marta Petreu, tot pe două coloane, un curs al profesorului cu o carte a unei englezoaice, Underhill. Dar veneraţia cultică nu s-a încheiat deloc, ea continuînd să se exercite tot mai insistent, înceţoşînd adevărul. Dl George Voicu publică o carte numită Mitul Nae Ionescu*, aplicată, sagace şi dezvăluitoare analitic. Discipolii (unii deloc oarecari) au creat acest nimb. Un nimb al demoniei faustice. El era înfăţişat, în interbelic, ca "îndrumător frăţesc al tineretului" (Mircea Eliade), ba chiar şi al neamului său. La fel au vorbit despre el ceilalţi discipoli care, la moartea profesorului, aveau sentimentul dispariţiei gurului lor, căruia i se abandonaseră total. Prin toate aprecierile lor în timpul vieţii profesorului şi la moartea timpurie a acestuia i-au creat acel mit. Mitul Nae Ionescu e, are dreptate dl George Voicu, creaţia discipolilor săi vrăjiţi. Tîrziu, după trei decenii şi mai bine, Cioran, unul dintre aceşti discipoli fanatizaţi, s-a disociat de mitul profesorului, judecîndu-l critic şi total detaşat. A fost singurul dintre elevii săi efectiv fascinaţi de maieutica socratică a cursurilor profesorului, în care credeau că era şi original, ce s-a disociat critic. Iar originalitatea sa nu era, cum s-a demonstrat, deloc o realitate. Dar era, in