Tudorel URIAN
Proza romaneasca a anilor ’90
Editura Albatros, Colectia „Critica si istorie literara“, Bucuresti, 2000, 203 p., f.p.
„De ce i-au dat, domnule, premiul pentru debut lui Urian? Numai pentru ca si-a adunat intr-o carte cronicile din Cuvintul, le-a ordonat pe capitole cu titluri comerciale si gata, o carte despre proza anilor ’90? Uite, poetul X sau prozatorul Y, oameni talentati, n-au luat nimic!“ E o reactie pe care au avut-o, la aflarea rezultatelor, in Laptaria lui Enache, destui membri ASPRO care nu l-au votat.
Sa aiba, oare, dreptate?
Ramas director si, de fapt, un factotum la revista Cuvintul dupa tragica disparitie a lui Radu G. Teposu, Tudorel Urian ocupa o pozitie care va fi contat si ea in balanta votarii. Serios, harnic, modest, el nu e insa genul care sa-si regizeze succesul prin lobby-uri si combinatii de culise. (In mod simptomatic, la primirea trofeului nu a spus decit: „Iertati-ma, ma grabesc, am treaba“.) A cistigat nu numai democratic, ci si meritat. Cartea sa impune un model si un nou standard pragmatic al cronicii de intimpinare in conditiile receptarii postcomuniste. (Pragmatic si liberal e autorul in tot ce intreprinde...) La aceasta se adauga si substanta efectiva a acestor „sinteze concentrate“ care – dupa cum remarca Adrian Marino intr-o cronica din Observator cultural – contin in filigran un dens si relevant material de investigatie istorica, social-politica si de „mentalitati“ ale Romaniei postcomuniste. Se simte aici ochiul avizat al comentatorului actualitatii politice si „managerul“ unei reviste de buna calitate.
Miza majora a lui Tudorel Urian e, fara indoiala, comunicarea, cititorul, fapt vadit inca din debutul cartii. Eseul introductiv (O criza a prozei romanesti?) este o lucida si pertinenta analiza a conditiei prozei romane dupa 1989 si mai ales a receptarii ei. Au