Este deocamdata atributia exclusiva a unor terti – recenzenti, comentatori – sa aprecieze in integralitate rezultatele saltului mortal (folosesc sintagma in sensul restrins, denominativ, al performantei spectaculare respective) al gazetarului Calin Caliman catre sferele istoriografiei, recte prin volumul Istoria filmului romanesc. 1897-2000 (Editura Fundatiei Culturale Romane, 2000, cu livrarea in 2001). In ce ma priveste, voi nota aici si acum, cu multumiri adresate revistei Observator cultural, doar recursul sus-numitului la tehnica plagiatului si paradigma in care el isi inscrie delictul, subsemnatul fiind obligat la aceasta interventie ca autor al Istoriei critice a filmului romanesc contemporan. 1 (Editura Meridiane, 1999). Fiindca daca alti filmologi sau unii scriitori ori cronicari, fara a mai vorbi de o cohorta de textieri anonimi ori ocazionali, sint asociati copios cu lucrarile lor la compunerea in colaj a celor 518 pagini ale lui C.C., prin citare riguroasa, personal imi vad cartea privilegiata, ca obiect al operatiei mai avansate, de furt textual calificat.
De mult atestatul gazetar de serviciu, recalibrat, imi face nesperata onoare de a ma cita intre ghilimele de la primul rind de dupa prefata, in deschiderea capitolului introductiv, „Minunea secolului“ la Bucuresti, insa fara a ma numi decit categorial-injurios: „Pe vremea aceea... Romania era in Europa! Oricit ar suspina (sic!) procletii (care numesc asta «tapaj propagandistic»), primul spectacol cinematografic in Romania a avut loc la cinci luni fara o zi de la istorica reprezentatie pariziana...“.
Trimiterea-injurie, atent ghilimetata, la disocierile subsemnatului de istoriografia protocronista, care ne-a atribuit o multitudine de primate mapamondice si regionale imaginare sau irelevante, este insa singurul accent cu alura polemica din cele 518 pagini lungi si late, totodata unica
