Am devenit membru al Uniunii Scriitorilor acum 36 de ani – cu un vot contra, apartinind actualului presedinte al Academiei Romane, care considera pe atunci ca Uniunea nu are nevoie de fosti detinuti politici in rindurile ei. Se pare ca si astazi considera la fel.

In acesti 35 de ani, in care am parcurs o buna bucata de drum impreuna, s-au intimplat multe:

Un timp am facut parte din comisia de pensii a Uniunii, in cadrul careia a trebuit prea adeseori sa ma lupt cu colegii mei si sa fac eforturi de persuaziune pentru a-i determina pe unii dintre ei sa fie mai intelegatori, mai generosi si astfel sa putem acorda impreuna confratilor nostri defavorizati pensii mai putin meschine.

Am fost exclus din Uniune si cartile mele au fost epurate din biblioteci pentru ca ramasesem in strainatate si vorbeam de la Europa Libera. Gestul acesta nu l-am simtit ca pe o desolidarizare, nici ca pe o dezavuare din partea obstei. Stiam prea bine ca nu era decit o masura fictiva, impusa; am pastrat aceeasi fidelitate si prietenie fata de cei ramasi acasa. In timpul absentei mele din tara am fost profesor de literatura comparata la trei universitati europene, care m-au onorat primindu-ma in corpul lor si pe care, la rindul meu, nu le puteam onora decit prin pasiune in munca si civilitate in comportament.

Am fost reprimit in Uniune dupa ’90, trebuie sa o spun cu multa mihnire, nu cu bratele deschise – presedinte era Mircea Dinescu si momentul nu era al sentimentalismelor – numai dupa ce am facut dovada repatrierii.

Pe parcursul ultimilor ani mi s-au decernat citeva premii Opera Omnia din partea unor filiale din provincie, alte premii din partea unor reviste si Premiul National pentru Literatura din partea Uniunii Scriitorilor, recunoastere pe care am primit-o cu gratitudine, din toata inima.

Mi-am reamintit si v-am reamintit toate acestea pentru ca i