Au trecut aproape trei ani de cînd, la Frankfurt pe Main, îl întîlneam pentru prima oară pe Eginald Schlattner, pastorul luteran de la Roşia, care a reuşit cu romanul său Der geköpfte Hahn să se catapulteze pe lista primilor zece autori de mare succes nu numai de-a lungul unui sezon literar, aici în Germania. Apărut la Editura Zsolnay din Viena, romanul de debut tîrziu al scriitorului transilvănean de limbă germană, avea să cunoască, într-un foarte scurt interval, cinci ediţii succesive. Anul acesta, exact cînd Eginald Schlattner îşi publica, la aceeaşi editură, al doilea roman, Rote Handschuhe, prima sa scriere vedea lumina tiparului într-o ediţie de buzunar, mult mai accesibilă financiar, dar reclamînd şi în această variantă "miniaturizată" aceeaşi răbdare din partea cititorului (romanul are peste 600 de pagini)... Nu mult diferită este situaţia celei de-a doua cărţi a lui Eginald Schlattner: numărul de pagini este aproximativ, acelaşi, ficţiunea este simbiotic implantată în substanţa autobiografică, unitatea de acţiune şi de loc este respectată. Din nou, romanul ajunge într-un scurt răstimp în topul de carte, este recenzat de marile ziare şi reviste germane, autorul este intervievat de critici de prestigiu, este invitat la posturi de radio şi televiziune, turneul de lecturi prin Germania, inclusiv lansarea la "Literaturhaus" din Berlin a cărţii au parte de o neobişnuită afluenţă a publicului. Şi totuşi, al doilea roman - poate chiar mai bine scris decît primul - reclamă din partea cititorului un cu totul alt tip de participare prin lectură, supunînd conştiinţa acestuia unui inevitabil efort extra-literar... Poate fi un roman o mea culpa, o formă de autoflagelare şi în acelaşi timp de izbăvire? Poate aduce această scriere ficţională scontata şi eventual scadenta iertare a autorului ei de către cei condamnaţi la ani mulţi şi grei de temniţă, în urma delaţiunii?