Ştiu bine, sînt indignări care, mereu solicitate, sfîrşesc prin a obosi şi a-şi toci ascuţişul. Se ajunge, astfel, la apatie. Da, chiar la apatia sfintei, onorantei indignări. Şi nimic nu e periculos decît această întristătoare stare de spirit. Să nu mai găseşti în propriul eu energia necesară menţinerii în ebuliţia indignării faţă de turpitudine, nedreptate şi neruşinare! E o adormire a spiritului critic această apatie silnică şi delăsătoare, de nimic aproape întreţinută. E, această stare, o maladie gravă, care surpă tot ceea ce e sănătos în mentalul colectiv sau numai (caz fericit) în cel individual. Celulele organismului se devitalizează, anemiindu-l pînă la sfîrşeală, incapabil să mai reacţioneze la stimulii negativi. Dar la cei pozitivi? Cred că nici la aceştia, pentru că tot, în reacţiile reflexelor noastre, se înmoaie pînă la pierzanie. Aşa se naşte indiferenţa care nu e numai oboseală ci un semnal periculos că nimic nu mai e capabil să ne stîrnească reacţii, mai ales de indignare. Atunci totul se năruie şi lucrurile evoluează inerţial, ca un organism social insensibil la tot şi toate. E o astfel de maladie gravă recognoscibilă în organismul nostru social? Din păcate, se poate răspunde afirmativ la această interogaţie. Iată, de pildă, morbul periculos al naţionalismului xenofob. Cînd, după decembrie 1989, a fost revitalizat din moştenirea funestă a naţionalismului ceauşist, conştiinţele democrate s-au revoltat, reacţionînd prompt şi cu indignare. Unii dintre prietenii mei, democraţi fireşte, credeau chiar, în chiar acele zile al marii răsturnări decembriste, că acest flagel nu mai poate renaşte pentru că a fost total şi iremediabil compromis de ceauşism. Dreptate, din păcate, am avut eu care am prezis, atunci, în zilele fierbinţi, că ne va potopi un val de naţionalism copleşitor. Nu-mi place, desigur, că am avut dreptate, deşi fenomenul era previzibil p