de vorbă cu Sanda GOLOPENŢIA
Ca regim de existenţă, apaticul pare că trăieşte o eternitate neagră, indignatul - o clipă insuportabilă. Cui îi ajunge cuţitul la os, e sătul pînă în gît şi furios pînă la Dumnezeu, îi sare muştarul. Pe creasta valului de revoltă descoperă însă experienţa istorică şi decide că n-o fi foc, nu dau turcii, nu-i ţara-n pradă, oricum nu se schimbă nimic, aici totul e sortit eşecului, indiferenţa e singura soluţie. Mereu indignatul sau pururi apaticul - personaje des întîlnite astăzi la noi deşi aparent atît de deosebite - se întîlnesc însă în acelaşi refuz al implicării, al faptei şi adecvării la realitate.
Să fim atipici, nu apatici Stimată doamnă Sanda Golopenţia, credeţi că apatia indignării noastre s-ar putea explica prin faptul că sîntem gata de înflăcărare, ca nişte latini, dar şi delăsători ca orientalii fatalişti? Nu numai fiindcă sîntem latini ne indignăm uşor, ci şi pentru că viaţa din jurul nostru ne oferă multe momente de amărăciune şi revoltă. Am fost puşi mereu în faţa unor insatisfacţii atît de variate încît indignarea devine inevitabilă. Pentru mine, apatia se înrudeşte cu oboseala, cu istovirea în faţa atîtor lucruri care ar trebui să fie altfel şi nu ajung să fie aşa: pe de o parte ne revoltăm, pe de alta intrăm imediat în găoacea pesimismului. După atîtea experienţe negative, într-un fel am fi îndreptăţiţi să ne descurajăm, să fim apatici. Dar trebuie să devenim atipici şi ilogici şi să răzbim peste această stare, fără nici un fel de experienţă. Fie şi numai fiindcă este un pariu interesant. Nu vi se pare că trecem, totuşi, prea repede de la indignare la apatie şi ajungem la dezorientare? Această dezorientare este un aspect al vieţii moderne, în general, o văd şi în SUA, unde lucrez. Dar aici, după '89, este mai apăsătoare fiindcă oamenii se luptă cu sărăcia, cu piedici de tot felul, cu o moştenire grea - o
