Intelectualii şi "purtătorii de cuvînt" ai opiniei publice (jurnalişti şi activişti civici) par să-şi fi atribuit, după decembrie 1989, un fel de drept de folosinţă exclusiv al moralei publice. Ei au interpretat mai degrabă rolul celui chemat să pună în permanenţă la îndoială orientarea etică a actului de guvernare, fără să se arate dispuşi să-şi asume funcţia ce le-ar fi revenit de drept, aceea de a organiza dezbaterea politică şi de a-i propune termenii, obiectivele şi metoda. Acesta este motivul pentru care una din întrebările cele mai tulburătoare ale epocii de tranziţie ar putea fi formulată în modul următor: joacă oare critica politică un rol democratic într-o societate în curs de democratizare? Din perspectiva consolidării democratice, această critică ar trebui să îndeplinească cel puţin trei funcţii majore. Prima ar fi aceea de a acţiona ca un lichidator al raţiunii de stat, toate actele şi faptele puterii ajungînd, prin intermediul ei, cît mai transparente pentru societate. A doua funcţie ar urmări ca, prin modul în care este descrisă, societatea să devină vizibilă, la rîndul său, în ochii puterii. În sfîrşit, a treia funcţie, oarecum pedagogică, ar fi cea a socializării democratice: demersul critic este chemat să difuzeze, să explice şi să interogheze valorile, practicile şi procedurile comune ale democraţiei. Locul social al acestei critici politice a devenit, în anii '90, presa, fie ea de atitudine, de opinie sau de informaţie. Numai că, aparent incapabilă să-şi asume cele trei funcţii ce revin criticii politice într-o societate democratică, presa românească de tranziţie nu se recomandă, în cele mai multe cazuri, decît ca un decalc anticomunist al vechii prese comuniste. Presa tranziţiei - ca şi intelectualii care recurg la serviciile ei - nu pune întrebări, nu-şi pune la îndoială propriile opinii şi informaţii, îşi afirmă părerile ca şi cum ele ar