Putini sint aceia, probabil, care nu-l cunosc pe Florin Iaru. A publicat poezie inainte de 1990, alaturi de ceilalti colegi si prieteni ai sai din generatia ’80, fiind prezent in volumul colectiv Aer cu diamante (1984). Este emblematic pentru generatia sa si in acelasi timp cu totul special. Posesor al unui discurs ultra-schizoid, dar teribil de coerent. Ludic si foarte serios, totodata. Titlurile volumelor sale au intrat de mult in folclorul literaturii: Cintece de trecut strada (1981), La cea mai inalta fictiune (1984), Innebunesc si-mi pare rau (1990).
Dupa 1990, nu s-a inghesuit sa-si sporeasca numarul cartilor si nici nu s-a speriat ca n-ar fi loc pentru el in manualele de romana sau in fotoliile Academiei. Nu s-a autopastisat, nici n-a facut ucenici. A descoperit in schimb computerul si a devenit, in scurt timp si prin propriile forte, un celebru calculatorist. In rest, pare a fi neschimbat. Aparitia sa e aceeasi ca acum vreo cincisprezece ani, cind l-am cunoscut intr-o tabara de literatura plasata undeva la marginea Timisoarei, in Padurea Verde. Un om absolut benign, simpatic, deschis, despre care s-ar putea spune, printr-o vorba din popor, ca nu i-ar face rau nici macar unei muste. Un om, in plus, foarte tinar, indiferent de prezenta sau absenta mustatii.
Mi s-a parut necesar ca Florin Iaru sa vorbeasca despre optzecism in aceste vremuri in care multi scriitori cauta sa-si gaseasca o umbrela incapatoare sau un tata/o mama autorizat/a care sa-i infieze si legitimeze definitiv. Interviul acesta ar fi putut avea drept moto urmatoarele versuri ale poetului, din Adio. La Galati: „Mai bine despre poezie sa vorbim, despre/ aceasta inutila amaraciune./ Si sa ne spunem adio/ pina cadem sub masa cu constiinta datoriei implinite“.
Nu cred in legaturile dintre biografie si opera
Stiu ca te-ai nascut in Bucuresti. Ti-a folosit