Multa vreme, pe la 18-20 de ani, titlul acestui disc Progresiv TM, scos in 1974, mi-a slujit drept motto si sprijin secret in lupta pe care o duceam cu mine si cu ceilalti. Incepusem chiar sa scriu un roman cu titlul Dreptul de a lupta! Mi se parea ca dreptul asta e o chestie daca nu revolutionara, macar manifestarea frondei fata de sistem. Sistemul insemna… directorul scolii, un tip ingust la minte, care ma pedepsea, tunzindu-ma, cind intirziam la ore. La virsta aceea, cind personalitatea fiecaruia se formeaza si viata pare o lupta (dar nu si o munca!), nevoia de modele se manifesta difuz. Cine are norocul sa aiba alaturi un pedagog bun se dezvolta repede. Cine nu, ocoleste mult pina va ajunge la sine. Atasamentul pentru o persoana, pentru o carte, o formatie rock, un actor sau un sportiv este un simptom al necesitatii mentorului.
Am avut parte de modele bune si de modele proaste. Rock-ul a fost, si pentru mine, nu doar distractie, ci si educatie. Facuta uneori la modul schematic. Pe un calapod impus de starea de fapt a societatii romanesti de atunci.
Cei care cred ca flacara fulgerelor
Poate va fringe aripa vulturilor
Cei care cred ca tara e doar un cuvint
Care se pierde ca frunza dusa de vint
Si nu aud chemarea strabunilor
Ei sint rusinea soarelui stralucitor
Iar libertatea nu e un drept de-a ceda
E datoria de a lupta si spera
Cei care nu traiesc pentru soarele lor
Ei sint rusinea omului nemuritor...
– Rusinea soarelui –
Cine si-ar imagina ca aceste versuri, recitate pe un ton patriotic ori artistic, ar avea un impact perceptibil? Nici macar in mascaradele cenacliste ale poetului-pereche Paunescu; n-ar fi fost decit o ipocrizie in plus, un spectacol inutil. Dar versurile sint puse pe muzica. Si nu orice fel de muzica, nici macar pe o imitatie bastinasa a vreunui hit mondial. Textu