P.P. CARP
Discursuri parlamentare
Editie ingrijita de Marcel Duta, Studiu introductiv de Ion Bulei, Editura Grai si suflet – Cultura nationala, Colectia „Carti fundamentale ale culturii romane“, Bucuresti, 2000, 630 p., f.p.
Discursul parlamentar, si aceasta este una dintre multele lectii maioresciene, poate cobori de pe soclu sau prabusi in ridicol omul politic, caci intre sublim si grotesc e un singur pas, insesizabil atunci cind oratorul devine prizonierul fascinat si narcisist al limbajului redus la stadiul de cliseu verbal. Transferat in spatiul scenic de Caragiale, tipul de oratorie parlamentara dezvoltata in vremea Vechiului Regat pare sa ramina in memoria posteritatii, mai cu seama legat de trasaturile simpaticului presedinte de sedinta Trahanache sau ale celor doi frati inamici, Catavencu si Farfuridi.
Si totusi, dincolo de derapajele retorice, dincolo de caderile in grandilocventa, caderi datorate, de cele mai multe ori, unui entuziasm necenzurat de simtul ridicolului – uneori absent in timpuri de tranzitie –, epoca dintre 1866 si 1917 poate fi privita, gratie beneficiului perspectivei, pe care contemporanii lui Maiorescu nu il aveau, ca parte a teatrului politic si dominata de polarizari, ca una in care discursul parlamentar a atins un echilibru neegalat in anii de dupa primul razboi mondial. Alaturi de presa, surprinzator de libera si extrem de critica, valorificind garantiile constitutionale greu identificabile in alte zone vecine parlamentul este una dintre prezentele care modeleaza spiritul public. De altfel, intr-un Vechi Regat in care evenimentele politice aproape comice, de natura unei lupte dintre cetatenii revoltati si tulumbele pompierilor, iau proportii homerice, duelul oratoric e un catalizator de pasiuni care nu poate fi ignorat. E, in definitiv, momentul in care se confrunta in arena, practicind o gimnast
