Firav, timid, mic de statura (asa cum mi-l amintesc dintr-o editie a emisiunii Bouillon de culture a lui Bernard Pivot), Jean Rouaud este un reprezentant de marca al romanului poetic francez. Trebuie spus ca romanul poetic, cu ascendenta mai mult sau mai putin explicita in monumentala opera proustiana, acolo unde scriitura (sau poiesis-ul) devine mai importanta decit naratiunea (sau diegesis-ul), este genul de electie al unor scriitori inzestrati cu o acuta constiinta critica si cu disponibilitati tehnice remarcabile, care aduc prospetime si vigoare in literatura franceza contemporana, o generatie initial underground din care fac parte Dominique Noguez sau Eric Chevillard, chiar si deja institutionalizatul Jean Echenoz.
Viitorul scriitor se naste intr-o familie de mici comercianti: tatal era reprezentant comercial in domeniul rechizitelor scolare, mama tinea un magazin de obiecte de uz casnic. Daca figura tatalui este centrala in romanele sale, faptul nu este fara legatura cu biografia: tatal romancierului, care moare in 1963 (la 41 de ani), este, intr-adevar, venerat de fiu, singurul baiat dintre copii, alaturi de doua surori. In liceu descopera literatura, studiaza apoi literele la Nantes. In 1974, licentiat fiind, viitorul romancier nu avea „nici o vocatie, nici o energie“. Foarte timid, este doar spectator al evenimentelor din mai 1968 si apoi al grevelor studentesti din 1970. Descopera o salvatoare justificare a inadaptabilitatii sale sociale in sloganele saizecisioptiste: „Pentru a te dezaliena, se spunea la facultate, trebuia sa nu muncesti: am gasit aici un raspuns de-a gata la totala mea inadaptare in viata profesionala“. Cu toate acestea, va fi, asemeni lui Cioran, un mic „parazit“ in societate: traieste in principal din ajutorul de somaj, se angajeaza temporar in slujbe marunte (36 de servicii pina in 1990). Admirator al generalului de Gaulle,
